Casa poporului

25 iunie 1984

scris de Mariana Bechir in data de 27 Iunie, 2009

Pentru construcţia Casei Poporului s-au demolat şase biserici importante, sinagogi, Spitalul Brâncovenesc şi cartierul Uranus. Peste 9.000 de clădiri au fost rase de pe faţa pământului pentru ca în locul lor să apară Casa Republicii şi Centrul Civic, la ordinul tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

Planul urbanistic iniţial cerea demolarea a 7.000 de imobile din centrul Bucureştiului. Pe măsură ce proiectul evolua haotic, având parte de intervenţiile nemiloase ale „primului arhitect al ţării”, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, numărul clădirilor condamnate la moarte a urcat la peste 9.000. Erau case din cartierele Antim şi Uranus,

biserici şi sinagogi, clădiri-monument istoric: Institutul Medico-Legal „Mina Minovici”, Spitalul Brâncovenesc, Stadionul Republicii (pe locul căruia se află acum garajul Casei Poporului) şi multe alte clădiri. Pisicile Spitalului Brâncovenesc Spitalul Brâncovenesc, una dintre cele mai importante victime ale sistematizării ceauşişte, a căzut în mai 1984 şi se pare că n-a figurat iniţial printre clădirile condamnate la dispariţie. Spitalul era inima aşezămintelor brâncoveneşti şi fusese construit între 1835 şi 1838, la dorinţa Saftei Brâncoveanu, fiica Marelui Ban Tudorache Balş. În momentul demolării, aici lucrau cei mai buni medici din Bucureşti. Ei au fost transferaţi, peste noapte, la alte instituţii. Clădirea avea la intrare avea o scară amplă, de palat, şi conţinea mai multe sculpturi în piatră. Există mai multe variante privind cauza înscrierii acestei clădiri pe lista neagră a imobilelor. Una dintre legendele vremii, confirmată de poeta Ana Blandiana într-un interviu, susţine că a fost vorba de orgoliul lui Ceauşescu. Marin Creţu priveşte noile demolări amintindu-şi de trecut Preşedintele umbla mereu cu cei doi dulăi, Corbu şi Şarona, iar în timpul unei vizite la celebrul spital din Piaţa Unirii, aceştia au rupt-o la goană după nişte pisici: „Toată lumea a izbucnit în râs, Ceauşescu s-a simţit umilit de întreaga poveste şi a anunţat demolarea spitalului”, spunea Ana Blandiana. După această întâmplare dramatică, Blandiana a scris poezia „Totul”, în care apărea cuvântul pisici şi care a fost citită la Europa Liberă şi decriptată, vers cu vers, în ziarul britanic „The Independent”. Acuzaţiile arhitecţilor În altă versiune, aparţinând unor arhitecţi din grupul subordonat Ancăi Petrescu (Mira Anca Victoria Mărculeț Petrescu (n. 20 martie 1949, Sighișoara) este un politician român, membru al Parlamentului României. Este de profesie arhitect și este de altfel arhitectul șef al celei mai impunătoare clădiri din România și anume Palatul Parlamentului.

Anca Petrescu avea numai 28 de ani când s-a început construcția Palatului Parlamentului.), cea care a semnat proiectul Casei Poporului, vina îi aparţine exclusiv arhitectului şef. Pentru a evita distrugerea aşezămintele brâncoveneşti, arhitecţii ar fi deviat cu câteva grade Bulevardul Victoria Socialismului.

La una dintre prezentările machetei,

Anca Petrescu i-ar fi şoptit Elenei Ceauşescu: „Aţi observat că bulevardul nu este perfect perpendicular pe Casa Poporului?”.

 Astfel ar fi eşuat tentativa arhitecţilor de a salva Spitalul Brâncovenesc. Întâmplarea este consemnată într-un memoriu prin care zeci de arhitecţi se opuneau, la începutul anilor ’90, intrării în Parlament a Ancăi Petrescu, aflată pe listele Partidului România Mare. Deviere pentru un nomenclaturist Un locuitor din fostul cartier Uranus citeşte în cotidianul „Adevărul“ cum s-a construit Casa Poporului Anca Petrescu neagă această contestaţie, spunând că macheta făcută de ea pentru Bulevardul Victoria Socialismului dovedeşte clar că sistemizarea nu cuprindea şi spitalul: „Proiectul meu nu s-a atins niciodată de această clădire! Macheta mea lăsa în picioare spitalul.

Nici măcar îndreptarea axului bulevardului, aşezarea perfect perpendiculară pe Casa Poporului, nu a afectat imobilul acesta. Nu ştiu care au fost cauzele dărâmării spitalului, dar asta s-a făcut patru ani după ce ce m-am ocupat eu de sistematizare”, declară arhitecta. Anca Petrescu lămureşte şi întâmplarea cu devierea axului: „S-a făcut pentru a fi protejată casa unui înalt demnitar, membru în Comitetul Central al Partidului Comunist Român. Nu vă dau numele lui, deoarece pregătesc o carte pe acest subiect, care să explice toate minciunile spuse după 1990 pe acest subiect”. Potrivit arhitectei, numeroasele plângeri făcute împotriva ei de către foştii subalterni au fost provocate de invidia celor de la Institutul „Carpaţi”, „institutul politrucilor”, cum îl numeşte Petrescu, fiindcă aceştia pierduseră concursul şi s-ar fi „simţit umiliţi că l-a câştigat o puştoaică”. Demolările continuă în Uranus Marin Creţu, 73 de ani, locuieşte chiar la limita fostului cartier Uranus. Agăţat peste gardul proprietăţii, se uită de partea cealaltă a Bulevardului Tudor Vladimirescu, unde se opriseră demolările din anii ’80, şi spune: „Tocmai se dărâmă clădirile scăpate de sub Ceauşescu. Lărgesc strada, mai fac o bandă pe fiecare sens, iar în intersecţie pun un sens giratoriu. Au început demolările. Ăla era un restaurant, lângă el e magazinul auto al unuia care avea nişte relaţii şi a amânat totul… Toate dispar. Pe partea noastră se ia din suprafaţa curţilor. Un metru de-aici, iar vecinului stomatogol îi iau camera de la stradă, în care are cabinetul”, explică el situaţia urbanistică a zonei Uranus. Dealul Arsenalului Biserica Spirea Veche (al cărei nume provenea de la cel al personajului care ajutase la construirea ei, Spiridon Kristofi), a fost cel mai greu de distrus. Ea fusese ridicată în anul 1746, la intersecţia Străzii Uranus cu Strada Cazărmii, şi a fost distrusă în noaptea de 13 spre 14 iunie 1987. A făcut parte din lotul ultimelor crime urbanistice ale lui Ceauşescu.

Buldozerele aduse pentru punerea la pământ a bisericii au fost ineficiente. Clădirea era foarte rezistentă şi a rămas de neclintit în faţa tuturor utilajelor deplasate acolo pentru demolare. În cele din urmă, au fost chemaţi geniştii, bisericii i s-a pus dinamită la temelie şi, astfel, locul a fost eliberat, aşa cum ordonase Nicolae Ceauşescu. Din aceeaşi zonă au mai fost dezintegrate şi alte monumente istorice: clădirea Arhivelor Statului, Schitul Maicilor şi cazarma Regiment de Gardă „Mihai Viteazul”. „Acasă nu mai este“ Cartierul Uranus era unul modest, populat mai ales cu negustori. Înspre margini începuseră să se aşeze în perioada interbelică mici funcţionari şi cadre din învăţământ care-şi cumpăraseră casele prin credit bancar. Uranusul avea străduţe înguste, pavate cu piatră de râu, pe care încăpeau cu greu două autoturisme aşezate în paralel. Două astfel de străzi mai există încă, de cealaltă parte a Bulevardului Tudor Vladimirescu, lângă intersecţia cu Bulevardul Regina Maria. Astfel de locuri şi străzi dispărute de pe harta Bucureştiului din cauza proiectului gigantesc numit Centrul Civic sunt pomenite tot mai des, în ultimii ani, pe bloguri, cu fotografii şi amintiri ce fac o concurenţă surpinzătoare cărţilor publicate pe acest subiect.

Foşti locuitori ai Uranusului îşi împărtăşesc nostalgic amintiri legate de cartier şi restabilesc legături pierdute în momentul plecării grăbite. Oblia, autoarea unui blog purtând numele „Bucureştiul, mon amour passé”, are una dintre cele mai frumoase descrieri a locului, dar şi una dintre cele mai triste poveşti ale despărţirii de casa din Uranus: „Într-un cartier unde locuiseră evrei aşezaţi şi mici negustori români, unde un cumnat de-al bunicului era grec, altul austriac. Era pe Dealul Spirii. Când ne-au demolat, tata a rămas să doarmă acolo până în ziua când au izbit zidul podului cu o bilă enormă prinsă într-un fir de macara, de-au făcut ditamai gaura în cuibul nostru… Acasă nu mai este. Mormântul Casei noastre Vechi este Casa Poporului”.

Imagini cu santierul

Adaposturile atomice si tunelul de metrou de sub Casa Poporului
scris de Florentina Tone in data de 1 Iulie, 2009

 Casa Poporului are doua adaposturi antiatomice, pe care cunoscatorii le numesc, în gluma, „bubuline”. Ele se afla în subteran, sub fundatiile cladirii Ceausescu îsi dorea „o casa mare si solida”. A iesit o constructie-mamut de 360.000 de metri patrati, alcatuita din 23 de corpuri.

„«Bubuline». Asa li se zicea adaposturilor antiatomice ale Casei Poporului. O fi facut cineva o gluma, nu stiu clar de unde vine denumirea. Dar numai militari selectionati au lucrat acolo, fara sa stie prea clar ce executa”, povesteste Ioan Costin, 56 de ani, maior în rezerva. A fost detasat, în 1987, în unitatea militara din Centrul Civic pentru a superviza o subunitate de concentrati si militari în termen, care lucrau la realizarea maretului plan al lui Ceausescu de a schimba fata Capitalei si de a construi o cladire-mamut (si altele pe lânga ea), care sa ramâna în istorie. Timp de doi ani pe cel mai mare santier al României, a auzit, evident, si de „bubuline”, unul dintre cele mai bine pastrate secrete ale casei lui nea Nicu. Adaposturile erau la moda „Sunt doua, într-adevar”, confirma dr. ing. Traian Popp, care a proiectat structura de rezistenta a Casei Poporului, alaturi de profesorul Alexandru Cismigiu si de inginerul Mircea Mironescu. „Sunt în subteran, sub fundatiile casei”, începe inginerul si adauga repede, pe ton de gluma: „Vedeti ca asta e secret… Bine, nu mai stiu cât e de secret”. Cert e ca, potrivit inginerului, „pe vremea aia, se purta adapostul antiatomic”, iar Ceausescu n-a vrut sa faca exceptie de la regula. Casa lui trebuia sa aiba în componenta adaposturi. „Asta e o scula mai complicata, adapostul… Ca sa aveti un ordin de marime: greutatea aici, în încaperea asta, pe metrul patrat, e cam de o tona si jumatate. Sarcina pentru adapost e cam de 1.200 de tone pe metrul patrat, pentru ca suflul bombei atomice e foarte puternic. Si ies pereti de un metru, un metru si jumatate. Iar placa de eclatare are doi metri si jumatate. Placa asta se pune deasupra, ca bomba sa explodezie în ea. Domnul general Geoana, tatal lui Mrcea Geoana, s-a ocupat de treaba asta, el era seful apararii pasive”. Discutie cu un consilier american Inginerul Popp spune, astfel, ca adaposturile au fost în asa fel construite încât sa faca fata unei explozii catastrofale. „Doua efecte sunt aici”, spune Popp. „Daca bomba cadea chiar pe adapost, ea urma sa explodeze în radierul asta de deasupra, nu intra în adânc. Pe de alta parte, adapostul era socotit la suflu. Ca presiunea mare e din suflul exploziei. Si mai e si un reflux, care e cam 30% din suflu”. Adapostul trebuia astfel sa reziste si suflului si refluxului pe care le antrena explozia potentiala a bombei de care se temea Ceausescu. „E complicata treaba, eu am vorbit atunci cu consilierul Statelor Unite pentru case înalte si adaposturi. Si s-a facut o analiza cum s-ar putea face adaposturile noastre, pentru ca noi construiam adaposturi dupa normele rusesti din ’40”. Nu în zig-zag, ci drept Cert e ca americanii erau maestri în realizat adaposturi antiatomice: „Adapostul lor era sapat în stânca, la 600 de metri adâncime. Si era sapat în zig-zag, ca suflul exploziei sa nu patrunda. Mergeai cu un lift o suta de metri, mergeai pe un coridor, coborai cu alt lift, iar suflul, în conditiile astea, se oprea în zonele în care era coridorul orizontal. Adaposturile noastre sunt facute drept, nu în zig-zag, ca nu se putea. La adâncime mica, ce zig-zag sa faci?!” Si-ar mai avea câteva caracteristici adaposturile de la Casa Poporului, prilej pentru inginer sa faca o gluma: „În interior, temperatura e de 11 grade tot timpul anului. Daca vreti sa faceti un chef pe caldura, asta e locul”. În plus, adaposturile „sunt facute sa reziste si în mod independent, adica în afara mediului înconjurator”. Cu electrocarul prin adâncuri Multe dintre legendele Casei Poporului au în centrul lor si asa-zisa retea de tuneluri „de fuga”. Ei bine, cel putin un tunel exista cu certitudine si face parte din categoria lucrarilor de la Casa Poporului care s-au facut „foarte pe sest, ca si adaposturile”, potrivit dr. ing. Traian Popp. „E un by-pass de metrou: un tunel facut între statiile de metrou Politehnica si Izvor, care trece pe aici, prin spatele Casei. Ca, daca voia cumva sa plece, sa poata sa ajunga la metrou. Era un by-pass cu caracter personal, sa-l poata folosi doar Ceausescu, un tunel mai mic pentru electrocar, nu pentru metrou”.

„La Casa Poporului n-au contat banii” Circumstantele realizarii Casei Poporului se cunosc. Nu se stie însa nici pâna în acest moment si nu se va sti, poate, niciodata, câti bani a înghitit cu-adevarat constructia. „La casa asta n-au contat banii”, e categoric dr. ing. Traian Popp, numit consultant în probleme de rezistenta chiar de la începutul santierului. „Banii sunt un secret pe care nu stiu daca îl cunoaste cineva. Da, exista o estimare, dar, de fapt, nu s-a facut niciodata un deviz. La un moment dat, dupa Revolutie, s-a zis: «Dom’le, cât o fi costat?». Si s-a facut o apreciere, 1,75 de miliarde de dolari pâna în 1989. Dar asta nu e o socoteala facuta cu metri cubi, ci o socoteala la metrul patrat. Nu s-a facut, ca nu a vrut Ceausescu”. Potrivit inginerului, „cantitatile de materie prima erau foarte mari, ca la un moment dat erau si 15.000 de oameni pe santier. Dar atunci era foarte simplu, ca se aducea totul fara discutii. «Unde se face ciment?», «La Fieni», «Cheama-l mâine pe primul secretar, sa ne dea nu stiu cât»”. Vrei, bine. Nu vrei, te luam cu forta Cum a ajuns Traian Popp în echipa de ingineri care a proiectat structura de rezistenta a Casei Poporului? Foarte simplu. Era, în anii ’80, seful colectivului de rezistenta la Institutul de Proiectare Carpati, iar Institutul Carpati era proiectantul Gospodariei de partid. „Asta era o lucrare de partid, asa ca a trecut la institut. O selectie foarte simpla”. Raspunsul „nu vreau, nu ma pricep” nu intra în calcul: „La gospodarie era urmatoarea treaba: «Dom’le, ori faci treaba asta, ori de mâine esti luat în armata si o faci la ordin, stând în cazarma». Astea erau posibilitatile”. Si daca proiectarea a cazut în sarcina Institutului Carpati, executant a fost Trustul Carpati, antreprenor-general al lucrarii. Pe deal, antena a Securitatii Specialistii în constructii spun c-au fost mai multe posibilitati, mai multe discutii, pe parcursul anilor, privind amplasarea Casei Poporului si a Centrului Civic. „Când s-a facut studiul de amplasament s-au luat mai multe variante în calcul: Baneasa, Piata Victoriei… Baneasa mi s-a parut mie varianta cea mai buna”, spune inginerul Traian Popp. Ceausescu voia însa o cladire masiva în centrul orasului, una care sa aiba perspectiva. „Ideea a fost sa se faca o casa pe o înaltime. Si-n Bucuresti erau Mitropolia si dealul asta. Mitropolia a scapat si-am ramas la Dealul Spirii”. Începutul a fost dramatic, asta se stie: oameni în soc, fortati sa-si paraseasca locuintele, nebunie, demolari, numeroasele dispute privind alinierea Caii Victoriei Socialismului, culcarea la pamânt a Spitalului Brâncovenesc si salvarea, în acest mod, a manastirii Antim, aflata si ea, multa vreme, în pericol de a disparea. „Când a început santierul, zona era în curs de radere”, spune Traian Popp. Potrivit acestuia, pe dealul propriu-zis nu erau prea multe lucruri: „O antena a Securitatii, statuia pompierilor, muzeul lor si o cârciuma «Motanul încaltat». Stadionul Republicii era putin lateral si s-a transformat pe urma în garaj”.  Dictatorul, speriat de bombe si cutremure Ceausescu voia o casa mare si solida, acestea au fost directivele. Dar cum „mare” e o notiune destul de vaga pentru un sef de stat, Casa Poporului a iesit pâna la urma de 360.000 de metri patrati. „Si a cerut sa fie si foarte rezistenta, ca lui îi era frica de cutremure, de fapt. A vrut o cladire care sa suporte bine nu numai sarcini gravitationale, ci si seismice”, spune dr. ing. Traian Popp. Ceausescu nu prinsese cutremurul din 4 martie 1977, fusese plecat din tara, dar nu voia sa fie luat pe nepregatite de un alt seism foarte puternic. Asa ca, înainte de toate, INCERC (Institutul National de Cercetare-Dezvoltare în Constructii si Economia Constructiilor) a facut un studiu seismic de zona, dupa care s-a trecut la identificarea unui tip de „structura care sa reziste bine la actiuni dinamice”. Dr. ing. Traian Popp îsi aminteste: „Asta a condus la ideea de a folosi materiale compozite”. Si s-a considerat ca betonul cu armatura rigida e cel mai potrivit, ductil si având coeficient de amortizare mare. „În probleme de dinamica, de cutremure, deci, în care sunt acceleratii mari de ambele directii, trebuie ca structura sa poate sa suporte cicluri înainte-înapoi, înainte-înapoi. Toata lumea priveste treaba asta din punct de vedere static: «Dom’le, sa fie rezistent, sa tina atât». Nu. Problema e ca structura sa suporte cicluri, iar betonul cu armatura rigida suporta mult mai multe cicluri decât betonul obisnuit. În plus, casa trebuie sa aiba amortizare mare, iar cea mai mare amortizare o au materialele compozite”. 23 de corpuri Dupa alegerea materialului, s-a trecut efectiv la treaba: „La momentul acela, de început, o singura treaba nu era stabilita legat de Casa Poporului: daca sa aiba acoperis înalt sau nu. Dar volumul era stabilit”. Forma a existat de la bun început, cu cele patru corpuri de cladire din extremitatile ansamblului, sub forma de oase: „B-urilor li s-a spus «oase», ca semanau cu unele”, spune inginerul Popp. Concret, Casa Poporului este alcatuita din 23 de corpuri, zise si „tronsoane”: de la A1 la A3, de la B1 la B4, de la C1 la C6, de la D1 la D4, de la E1 la E4, F si G. Cel mai înalt tronson al Casei Poporului e cel care da înspre „bulevardul cu fântani”, adica Bulevardul Unirii (C4, de 84 de metri). „De început, s-a început constructia cu toate corpurile aproape simultan, cu un decalaj doar de câteva saptamâni. Si erau sefi si echipe pe fiecare bucatica. Si cum se termina structura, începeau finisajele”, spune inginerul Popp. Potrivit acestuia, s-a lucrat în continuu, pâna în 1989, când structura era gata în proportie de 95%. Probleme mari de constructie nu au fost: „A fost doar o singura treaba, la tronsonul B4. Acolo era lunca, mlastina Dâmbovitei, asa ca tronsonul asta s-a pilotat, e pe piloti. Restul e pe argila si e fundat direct”. Si daca veni vorba de cele douazeci si trei de tronsoane ale Casei Poporului, „A1 era al lui Ceausescu, iar A2 era al lui Nicusor. Iar legat de A1 a fost vorba la un moment dat sa îi facem un fel de cusca. Voia, de fapt, ca biroul lui sa fie o o cusca de beton independenta de casa, gândita în felul urmator: daca o sa cada casa pe cusca, cusca sa ramâna intacta. Dar nu s-a facut pâna la urma, ca era prea complicat: trebuia ca în cusca sa fie apa, oxigen, ca daca se darâma casa nu puteai fi scos de acolo în doua zile”. Inovatii: tampoane de locomotiva Cu privirea în niste foi îngalbenite, profesorul Traian Popp spune: „Asta e un articol despre casa, «Proiectare seismica dirjata», dar eu n-aveam voie sa scriu în el ca e vorba de Casa Poporului”. De neînteles pentru neinitiati, articolul inventariaza o serie de inovatii introduse în procesul de realizare a Casei Poporului, pentru ca ea sa reziste la un potential seism. Printre altele, niste „amortizori cu frictiune” la corpul C4, cel mai înalt, dar si niste tampoane de locomotiva între doua tronsoane alaturate, C1 si C4. „Exista pericolul ca tronsoanele acestea, aflate la distanta relativ mica, sa se ciocneasca în momentul cutremurului, iar forta de ciocnire e de 8.400 de tone, cam marisoara. Casa are, din motivul acesta, 44 de tampoane de locomotiva între tronsonul înalt, C4, si cel mai de jos, C1, care au drept scop sa fazeze miscarea celor doua corpuri în timpul seismului”. Interesant e ca toate aceste chestiuni tehnice inginerul Popp trebuia sa i le explice lui Solomon Mircea de la Gospodaria de partid, nu lui Ceausescu. „Ceausescu, în general, întreba urmatoarea treaba: «daca e eficient si daca prelungeste perioada de executie». Asta îl interesa, chestia de bani nu era asa de importanta. Voia sa termine repede. Si zicea, de fiecare data: «Dom’le, în ianuarie sa fie gata». Si-n ianuarie: «Sa fie gata în iunie». Dar asta e o chestie care dureaza, o casa are o anumita candenta, un termen tehnologic neceesar, n-ai cum sa zici: «Dom’le, da-i drumul, fa-o pâna sus!»”. Vizitele pe santier si cursul de rezistenta Vizitele lui Ceausescu pe santierul Casei Poporului au intrat în legenda, asta se stie. Dar care e realitatea din spatele legendei? „Venea saptamânal. Si când venea era o treaba întreaga: se închidea santierul, veneau securistii si era o echipa de arhitecti si de ingineri de toate specialitatile, vreo 10-12, care-l asteptau. Si pe urma faceau o plimbare. Mergea mai întâi un colonel, ca sa vada daca e ceva periculos, si pe urma trecea si el si se uita. Vizita tinea în general de pe la 10 pâna pe la 13.30”. Câteodata mai avea si idei, povesteste dr. ing. Traian Popp: „A zis la un moment dat: «Dom’le, la nivelul asta fac eu arhitectura». Si a chemat niste zidari si le zicea cum sa puna caramizile: «Aicea pui asa, aicea faci asa». S-a distrat atunci, dar n-a durat mult, ca si-a dat seama ca nu merge”. Cert e ca sotii erau greu de lamurit, mai cu seama ea, „care nu te asculta, nu voia sa stie”. Si, minune mare, Elena pretindea „ca a facut si un curs de rezistenta si ca se pricepe. Ma rog, n-aveai ce sa-i faci. Sefu’-i sef si-n pielea goala”. Cei care au muncit pe santierul Casei Poporului îti spun si ca era o nebunie, ce se construia noaptea, se darâma ziua, ca sotilor Ceausescu nu le placea. Inginerul Popp îsi aminteste: „Da, se refacea. Dar Ceausescu a refacut compartimentari mult, nu structura. La structura se lega de alte treburi, ca-i prea gros, ca-i prea subtire, se lega de dimensiuni. Altfel, la structura, el n-a prea intervenit. Daca-i spuneai ca asa trebuie, nu se mai baga în treburile astea. Când a intervenit, însa, a intervenit în partile functionale ale casei, la compartimentari”. „Si moarta zboara…” Maior în rezerva Ioan Costin, detasat în 1987 pe santierul din Centrul Civic, îsi aminteste si el niste vizite ale Ceausestilor. Una dintre ele, mai cu seama, a fost cu transpiratii. „A cazut o macara, noaptea, în fata Casei Poporului, si a doua zi se stia ca vine Ceausescu la vizita. M-au chemat sa vin si pâna dimineata s-a ridicat macaraua aia, nici nu-mi mai amintesc cum, dar a disparut de acolo. Ca daca vedea, ne omora”. Altadata, într-o duminica, maiorul era cu câtiva soldati si concentrati în fata Casei Poporului, la ministerele din stânga si din dreapta. Nu se lucra efectiv, se curata zona: „Si m-au anuntat repede ca o sa treaca Ceausescu pe-acolo si sa mimam activitatea. Sa vada ca se lucreaza. Si i-am urcat pe baieti pe schela, dar n-aveau nicio ustensila în mâna, niciun cancioc. Dar el a trecut si s-a bucurat ca muncesc oamenii si duminica. Asta-i ca-n bancul ala cu Ceausescu la vânatoare de ciori. Tot tragea, tragea, dar nu omora nicio cioara, nu cadea niciuna. Si Paunescu în spatele lui zicea, ca sa salveze situatia: «Uitati, si moarta zboara! O mâna dragostea de tara!»”.

Casa Poporului are un singur buncăr antiatomic, legat de principalele instituţii ale statului prin 20 de kilometri de catacombe. Aceste secrete ale Bucureştiului au fost dezvăluite pentru Libertatea de colonelul în rezervă Nicolae Kovacs.

“Ceauşescu voia să demonstreze prin Casa Poporului că e cel mai tare conducător din blocul socialist. Şi a reuşit”, spune colonelul în rezervă Nicolae Kovacs (82 de ani), omul care a condus partea cea mai secretă a lucrărilor de la Casa Poporului.

 Kovacs, absolvent al secţiei de construcţii speciale din Academia Militară, a avut comanda celor 12.000 de militari rezervişti care au lucrat la acest edificiu gigantic. Colonelul dezvăluie că în Casa Poporului sunt 5.000 de încăperi şi că în subteran există şapte etaje, ultimul fiind ocupat de buncărul antiatomic al lui Ceauşescu, o incintă cu pereţi din beton de 1,5 metri grosime, acoperiţi cu o placă de eclatare, care nu poate fi penetrată de radiaţii.

Adăpostul e compus din sala principală, adică punctul de comandă – cartierul general care trebuia să aibă legături telefonice cu toate unităţile militare din România – şi mai multe apartamente de locuit, destinate conducerii statului, în caz de război.

“Sala principală urma să fie dotată cu o masă mare în mijloc şi pe pereţi, cu un sistem de hărţi ale României, în relief. Pentru ventilaţie s-au adus pompe suedeze, cu filtre speciale, care au fost încastrate în pereţi. Aveam vreo 12 camere mari cu filtre de rezervă, stivuite pe rafturi. Acestea au fost singurele componente străine din Casa Poporului”, ne-a declarat Kovacs.

Kovacs a lucrat la toate tunelurile. Ca ofiţer superior specializat în construcţii speciale, Kovacs a lucrat la tot ce înseamnă pasaje secrete realizate în timpul lui
Ceauşescu.

“Este vorba de aproximativ 20 de kilometri de tuneluri realizate în aşa fel încât să se poată circula prin ele cu maşini cu motor electric. Tunelurile principale leagă Palatul Cotroceni de Academia Militară, pe aceasta de Casa Poporului, iar de aici pleacă două tuneluri mari: unul spre fostul Comitet Central (actualul Minister de Interne din Piaţa Revoluţiei – n.r.) şi unul spre actualul Minister al Apărării. Cele dinspre Piaţa Revoluţiei sunt întrerupte din loc în loc de uşi de şapte tone greutate fiecare, pentru a închide etanş zona în caz de necesitate. Au fost înglobate în acest sistem şi
catacombele mai vechi, realizate în perioada interbelică, cum e cea din zona Cotroceni, a lui Carol al II-lea. Sunt şi multe tuneluri secundare, cum e cel dintre Casa Poporului şi staţia de metrou Izvor, care probabil că vor fi folosite, la un moment dat, pentru utilităţi publice”, ne-a explicat colonelul Kovacs.

Unele catacombe, ţinute secrete până acum – mai precis cele situate în zona Pieţei Victoria -, vor fi amenajate pentru parcaje subterane.

Al doilea buncăr al lui Ceauşescu… a fost început de Hitler
Concomitent cu şantierul de la Casa Poporului , Kovacs a lucrat şi la clădirile “speciale” din apropiere, actualul Hotel Marriott şi Ministerul Apărării. “Pe locul ales pentru minister era deja un buncăr cu un planşeu din beton de 1,2 metri grosime, construit de nemţi prin 1942. De acolo, armata germană dislocată în România avea legătură telefonică directă
cu Hitler. Am încercat să demolăm acea structură, dar era prea greu şi am hotărât să o înglobăm în noul imobil. Aşa a devenit construcţia lui Hitler al doilea buncăr antiatomic al lui Ceauşescu, care nu este sub Casa Poporului, cum s-a spus mereu, ci, repet, sub Ministerul Apărării”, a detaliat Nicolae Kovacs.

La mijlocul anilor ’80, colonelul Kovacs (rândul de jos, primul din dreapta) era în relaţii foarte bune cu generalul Ion Coman (rândul de jos, al patrulea din dreapta), consilierul special al lui Ceauşescu la şantierul Casei Poporului

Casa Poporului este pe locul doi în lume ca mărime.

Casa Poporului, astăzi Palatul Parlamentului, este pe locul doi în lume ca mărime, după Pentagon, şi are 86 de metri înălţime, de la nivelul solului, şi încă 90 de metri sub pământ. Face parte din zona sistematizată de Ceauşescu, în care sunt cuprinse Ministerul Apărării, Hotel Marriott, Casa Radio, Casa Academiei şi bulevardul Unirii.

Cititi si:

Casa Poporului (imagini din interior)