blog arădean de cultură generală

Istoria educației în România

Istoria învățământului românesc poate fi structurată în paralel cu liniile de formare a statului român. Perioada de înainte de 1800 a fost marcată de oportunitățile limitate din educație. Crearea statului Român modern la începutul secolului al 19-lea duce la o creștere a interesului în domeniul educației, precum și o construcție treptată a unui sistem de învățământ. În perioada de după primul război mondial caracteristicile educației sau schimbat prin integrarea deferitelor sisteme, datorită creșterii teritoriale și a numărului de cetățeni. La finele celui de-al doilea război mondial sistemul educațional liberal a fost schimbat cu un sistem tipic sovietic.

O sala de gradinita din Bucurestiul anului 1937

Educația înainte de 1800

Această perioadă a fost dominată de o educație religioasă. Greaca și latina au fost dominante.
În Moldova, un Colegiu Latin (Schola Latina) este fondat la Cotnari, lângă Iași, de către Iacob Eraclide, apoi, tot la Cotnari a funcționat în vremea lui Petru Șchiopul (1574 – 1578), o altă școală latină, cu profesori iezuiți aduși din Polonia. La 1634, este înființată la Iași, de către domnitorul Vasile Lupu, Academia Vasiliană, cu predare în limbile slavonă și latină, organizată după modelul Academiei Movilă din Kiev (creată de mitropolitul Petru Movilă), de unde i-au și fost trimiși profesori. În cele din urmă, în 1707, Antioh Cantemir fondează Academia Domnească din Iași, cu predare in limba greacă, o instituție similară cu Academia Domnească de la București.
În Țara Românească, istoria învățământului superior, a început la sfârșitul secolului 17-lea. Constantin Brâncoveanu, domnitorul Tării Românești, a fondat Academia domnească de la București in 1694. Educația a fost disponibilă numai în limba greacă. În 1776, Alexandru Ipsilanti, domnitorul Țării Românești, a introdus noi cursuri în cadrul Academiei. De la acea dată, franceza și italiana au început să fie predate de asemenea. învățământul privat a fost, de asemenea disponibil.
Încă din secolul al XIV-lea, sașii din Transilvania au început să înființeze școli primare, astfel că la începutul secolului al XVI-lea exista câte o școală primară în aproape fiecare comună săsească. În 1541 s-a înființat primul gimnaziu săsesc, iar în anul 1722 s-a introdus învățământul obligatoriu pentru națiunea săsească. În Transilvania, conform regulilor austriece, cea mai mare parte a educației a fost fie în limba germană sau latină. Structurile medievale, cum ar fi șerbia și un puternic sistem de breasle au supraviețuit până în secolul al 19-lea. Astfel, a fost o educație religioasă sau de breaslă. Alfabetizare a fost destul de scăzută, în toate provinciile românești.
Educația modernă, cu toate acestea, începe să apară și în Transilvania și Banat, școlile au apărut în orașele mari (cum ar fi Cluj sau Timișoara). În Bucovina, Liceul Teologic, care mai târziu a devenit Universitatea din Cernăuți a fost format pe regulile austriece.

Educație în secolul al 19-lea și începutul secolului al 20-lea

Această perioadă a fost marcată de organizarea educației în teritoriile care mai târziu urmau să formeze România Mare. Teritoriile aflate sub puterea habsburgică aveau un avantaj, în 1786, la Sibiu, a fost creată Școala de Teologie. Școala a fost unită 1844 cu o Academie de drept, înființată de minoritatea germană. În 1887, Academia a fost desființată. Transilvania a avut o rețea de școli mai mici (inclusiv în sate mai mari) și școli secundare (gimnaziale). Alfabetizarea a fost mai mare în această regiune (Transilvania și Bucovina, pentru întreaga perioadă). Mulți dintre scriitorii români din perioadă (cum ar fi Ioan Slavici, Mihai Eminescu, au studiat sau a debutat în această regiune). Această situație a durat până în 1867, când, dominația peste Transilvania a fost transferată la Ungaria în nou formatul imperiu Austro-Ungar.
După transferarea dominației la Ungaria (ca parte a Imperiului Austro-Ungar), cele mai multe școlii de limba germană și română au fost închise, maghiara a devenit principala limba în adminstrație și cele mai multe organizații culturale românești au fost închise. Lent, de-a lungul anilor 1870 și 1880, au fost redeschise, de cele mai multe ori ca organizații private, și, uneori, la un pas de legalitate (și, de obicei, susținute de grupări culturale de români, cum ar fi ASTRA), continuând să ofere chiar și de limba română educație în această perioadă.
În Țara Românească și Moldova, deși școlarizarea era disponibilă mai ales la orașe, în mod frecvent funcționând pe lângă biserici și mănăstiri, dezvoltarea sistemului de educație continuă cu organizarea primele cursuri de studii superioare in limba română. Astfel, în 1813, Gheorghe Asachi deschide la Iași prima școala de ingineri hotarnici, iar în 1818-1822, continuatoarele celor două academii domnești din București și Iași sunt desființate și înlocuite cu alte instituții de învățământ în limbă română, Colegiul Sfântul Sava, respectiv Academia Mihăileană. Ulterior, aceste instituții aveau să constituie bazele înființării primelor două universități moderne din Romania, Universitatea din Iași (1860) și Universitatea din București (1864).
Reformele ortografice din 1862 au permis un sistem unic de educație pentru tot teritoriul României. Anii 1880 au fost marcați de alte reforme, ministrul educației Spiru Haret creează unui ambițios program reformă și modernizare în învățământ. Programul lui a fost un amestec de educație și de construire a națiunii – foarte reușit în alfabetizarea zonelor rurale. Programul lui a implicat deschiderea de nenumarate școli în zona rurală (uneori nu mai mult de o cameră cu un profesor, o tablă, o hartă și un steag), reorganizarea a ridicat și modernizat sistemul de învățământ și, practic a creat învățământul superior tehnic românesc de la zero. Datorită reformelor duse de el în sistemul de învățământ, multe instituții de învățământ îi poartă numele și este chiar și astăzi asociat cu educația.
Sistemul de învățământ a fost, totuși, destul de limitat. Au existat foarte puține cadre didactice (media a fost de 82 de studenți la un profesor în 1908-09, în zonele rurale, și 56 în mediul urban), precum și ratele de abandon, chiar și în primii patru ani de școlarizare obligatorie au fost foarte mari (până la 30 % în 1910/11). Alfabetizare, în special în zonele rurale, a fost extrem de scăzută, fiind estimată la aproximativ 25-30% pentru mediul rural, de sex masculin și în jur de 80-85% pentru zona urbană, de sex masculin din aceeași cohortă (Hoivik, 1974, p.283) .

Educația între 1918-1949

Două probleme trebuiau să fie depășite, după 1918 – în primul rând, integrarea a nu mai puțin de patru sisteme de învățământ diferite datorită uniri a celor patru provincii istorice Bucovina, Transilvania și Basarabia, și în al doilea rând, nevoia de industrializare și modernizare pe care societatea o întâmpină. Ministrul Constantin Angelescu a avut un rol esențial în modelarea inter-război a sistemului de învățământ din România. Modelul lui Spiru Haret a fost păstrat, iar, modelele sistemelor austriac și maghiar răspândite în Transilvania și Bucovina au fost eliminate. Până în 1941, au existat diferențe între tipul de educație primită de către copii de vârstă școlară în zonele rurale și urbane – fiecare au fost adaptate la nevoia de forță de muncă din zona respectivă. Diferențele puteau fi foarte mari, elevii din școlile rurale care se transferau în școlile urbane trebuiau să repete anumiți ani, pentru a se putea adapta sistemului educativ. Liceele de asemenea, au fost modernizate – învățământul clasic a fost simplificat într-o măsură (limbile moderne și limbile clasice au fost comasate în ceea ce a devenit programa de studii sociale), iar învățământul tehnic sa îmbunătățit semnificativ pentru a furniza tehnicieni si muncitori pentru fabricile care au fost construite în toată țăra.
Dictatura legionar-fascistă și al doilea război mondial au marcat sistemul educațional, mulți profesori universitari fiind uciși sau forțați să se pensioneze. Cu toate acestea, ocupația sovietica, au schimbat fundamental sistemul de învățământ românesc, rotind-o de la un sistem liberal, de inspirație franceză, la un sistem educațional de tip stalinist.

Tineretul hitlerist

Etapa republicana a concursului grupelor sanitare. Prezentarea raportului (1979)

Educația între 1945-1990

Această perioadă poate fi împărțită în trei perioade mai mici, bazate pe cele trei reforme. Prima dintre ele a fost reforma din 1948/1949, care în esență a instalat un sistem copie a sistemului educațional din URSS, cea de-a doua a fost de reforma din 1958, care a liberalizat mai multe segmente ale sistemului de învățământ, precum și cel de-al treilea din 1972, care din nou restricționa sistemul, precum și readucerea ideologiei național-stalinistă în sistemul educațional. Acestea reforme urmau modelul schimbărilor din societatea românească, după vizita lui Nicolae Ceaușescu din China și Corea de Nord.

Brigadierii Santierului National al Tineretului Cetate – Galicea Mare, primesc salutul pionierilor (1973)

În prima perioadă (1949-1958) întregul sistem educațional a fost sub controlul Partidului Comunist Român, sprijinit de Uniunea Sovietică. Educația a fost considerată de către guvernul comunist, ca un instrument important de a controla oamenii și de a crea “omul nou”. Reformele din 1949 au fost esențiale în distrugerea sistemului vechi și crearea unei noi versiuni. În primul rând, un număr mare de educatori și profesori au fost arestați sau uciși, iar cei mai puțini calificați, dar cadre ascultătoare de partid le-au luat locul. Clasică divizare între liceele tehnice, clasice și școlile profesionale au fost eliminate complet – școlile au fost segmentate pe trei niveluri (grupuri școlare, școli și universități de mijloc), care ofereau o educație identice la toata lumea. Cele mai multe universități au fost retrogradate la nivelul de institute tehnice. Toate scolile private și religioase au fost închise și au fost preluat de către stat (care le-au limitat sever). Noi materii au fost introduse – rusa a devenit obligatorie la toate nivelurile iar franceza a fost eliminată. Ateismul stințific a luat locul religiei, iar materia despre studiul sovietic a devenit foarte răspândită. Cele mai multe științe sociale au fost suprimate complet, sau comasate – sociologia a fost aproape interzisă, psihologia, dreptul și filozofia au fost reformate pe baza dogmei staliniste. Cenzura a devenit foarte răspândită – mulți autori clasici fiind interziși pe loc, iar proletariatul si realismul socialist au devenit normă în artă, știință și educație. Școlară obligatorie a crescut la 7 ani.

Organizaţia de pionieri era un popas obligatoriu pentru fiecare elev din România comunistă

Partidul Comunist Român sa implicat în procesul educațional prin crearea de organizații în interiorul școlilor (ca de exemplu Pionierii și Uniunea de Muncă pentru Tineret). Cu toate acestea, au existat unele realizări – unul, tipic pentru regimurile totalitare, alfabetizarea în masă, fiind realizate campanii de educație pentru adulți (alfabetizarea a sarit la peste 90% în această perioada) precum și apariția educației în limbile minorităților (în special în limba maghiară). In ultimi ani ai comunismului,s-a introdus sistemul de treapta, intre clasele a 10 a si a 11 a ,treapta care reprezenta un examen la materiile de baza din clasele a 9 a si a 10. Odata cu aceasta treapta, s-a introdus si obligativitatea celor 12 clase, obligativitate care a fost anulata odata cu revolutia din 1989.

Tineri nazisti

Tineri nazisti

Pionieri

Copii la un miting al PSD

Educația după 1990

Înca de la Revoluția română din 1989, sistemul de învățământ românesc a fost într-un continuu proces de reorganizare care a fost atât lăudat cât și criticat. În conformitate cu legea educației (adoptată în 1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educației, Cercetării și Inovării (MECI). Fiecare nivel are propria sa formă de organizare și este subiectul legislației în vigoare. Grădinița este opțională între 3 și 6 ani. Școlarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) și este obligatorie până în clasa a 10-a (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17). Învățământul primar și secundar este împărțit în 12 sau 13 clase. Învățământul superior este aliniat la spațiul european al învățământului superior. Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea școlii generale, fără examen), Bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de Bacalaureat), licență (Cadru de absolvirea a Universității, după un examen și / sau a tezei), Masterat (diplomă de master, după o teză și, eventual, un examen), Doctorat (doctor, după o teză).
Primii patru ani sunt predați de către un singur profesor (învățător), pentru majoritatea elevilor. Alte cadre didactice sunt folosite numai pentru câteva discipline de specialitate (de limbi Străine, informatică, etc.). Cursurile sunt reconfigurate la sfârșitul clasei a parta, pe baza performanțelor academice. Selecția pentru clase se face pe baza testelor locale. Începând cu clasa a 5-a, elevii au un alt profesor pentru fiecare materie. În plus, fiecare clasă are un profesor desemnat pentru a fi îndrumătorul clasei (diriginte). Studiile liceale sunt de patru ani, doi obligatorii (a 9-a și a 10-a ), doi neobligatorii (a 11-a și a 12-a). Nu există examene între a 10-a și a 11-a ani. Sistemul național de învățământ superior este structurat pe 3 niveluri de studii universitare: studii universitare de licență, de masterat și doctorat.
În 2004, aproximativ 4.4 milioane din populație era înscrisă la școală. Dintre aceștea, 650.000, în grădiniță, 3.11 milioane (14% din populație), în învățământul primar și secundar și 650.000 (3% din populație) la nivel terțiar (universități). În același an, rata de alfabetizare a adulților români era de 97,3% (al 45-lea la nivel mondial), în timp ce raportul combinat brut de înscriere în sistemul educațional primar, secundar și terțiar a fost de 75% (al 52-a din întreaga lume).
Asociația Ad Astra a cercetătorilor români a publicat ediția din 2007 a topului universităților din România. Acest top, aflat la a 3-a ediție, cuprinde un clasament general, respectiv un clasament pe domenii științifice, care reflectă pregătirea și performanța științifică a cadrelor didactice ale universităților. Clasamentele sunt realizate pe baza articolelor științifice publicate de personalul universităților în reviste științifice recunoscute pe plan internațional. În clasamentul general, pe primele locuri se situează Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași (locul 1), Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj (locul 2) și Universitatea din București (locul 3). Comparativ cu țările UE, competitivitatea forței de muncă din România din punct de vedere al educației și competențelor (abilităților) este încă redusă. În cadrul PISA, aproximativ 70% din elevii de 15 ani din România au avut performanțe situate sub nivelul cerut pentru un loc de muncă modern, față de 37% din elevii de 15 ani din Uniunea Europeană. Nivelul indicatorilor privind educația în România este scăzut comparativ cu al celor din UE.

sursa

One response

  1. tico

    merci ca am ajuns sclavii europei merci ca asist la traiul de pe o zii pe alta si inca odata mrci romania ca ma distrugi si ne distrugi

    14 September 2012 at 2:18 AM

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s