blog arădean de cultură generală

Logoped: „Când părinţii vorbesc «pe limba copilului», îl menţin la un nivel inferior vârstei sale“

De aproape 30 de ani, logopedul Georgeta Burlea, de la Ambulatoriul de specialitate „Sfânta Maria“ din Iaşi, corectează tulburările de vorbire ale copiilor şi ale adulţilor. Oamenii care vorbesc diferit faţă de majoritatea pot suferi adevărate traume dacă nu se iau măsuri din timp, a constatat specialista

646x404 (1)

Profesor asociat la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi, Georgeta Burlea şi-a descoperit pasiunea pentru logopedie după mai mulţi ani petrecuţi la catedră.

Psihologul a explicat pentru „Weekend Adevărul“ care sunt principalele tulburări de vorbire, cum pot fi ele corectate şi ce trebuie să facă părinţii atunci când observă că micuţii lor pronunţă greşit cuvintele. Tratarea problemelor de vorbire la vârste fragede este mai sigură decât atunci când persoana care întâmpină dificultăţi de vorbire devine adultă,

„Weekend Adevărul“: Care sunt cele mai frecvente tulburări de limbaj?

Prof. dr. Georgeta Burlea: Tulburările de limbaj pot exista atât pe fondul intelectului normal, cât şi al deficienţei mintale sau senzoriale, cu deosebirea că la cele din urmă, ele sunt mai profunde şi mai frecvente. Când vorbim despre tulburări de limbaj, vorbim despre: dislalie (n.r. – o tulburare de pronunţie), bâlbâială (n.r. – tulburare de ritm şi de fluenţă), disfonie (n.r. – tulburare de voce), dislexie-disgrafie (n.r. – tulburare a limbajului scris), despre tulburări de dezvoltare a limbajului, cum sunt alalia şi afazia (n.r. – tulburări majore în achiziţia limbajului), dar şi despre cele cauzate de disfuncţii psihice. Studiile de specialitate arată faptul că incidenţa tulburărilor de limbaj, în funcţie de vârstă, este mai mare în cazul preşcolarilor – de 45%-50% – şi mai mică pentru şcolari. Dacă în clasa întâi 30%-35% din elevi pot avea tulburări de vorbire, în clasele II-IV, proporţia scade la 15%-18%.

Dar care dintre ele se diagnostichează cel mai frecvent?

Din punct de vedere al diagnosticului, dislalia este cea mai frecventă, fiind urmată de dislexie, bâlbâială şi de tulburările de dezvoltare a limbajului. Dislalia este tulburarea cea mai frecventă şi este întâlnită la peste 50% din populaţia copiilor preşcolari. Incidenţa ei descreşte invers proporţional cu vârsta copiilor.

În foarte puţine cazuri copilul se autocorectează, ca urmare a procesului de maturizare a sistemului nervos central. De cele mai multe ori, dispariţia dislaliei este consecinţa terapiei logopedice pe care copilul a urmat-o. În cadrul terapiei pe care o desfăşor, nu mă limitez doar la corectarea deficienţelor de pronunţie, ci abordez copilul în globalitatea sa, după ce îi evaluez nivelul de dezvoltare, din punct de vedere cognitiv, psihomotor şi al abilităţilor de comunicare. Astfel, în unele cazuri, terapia logopedică pentru corectarea dislaliei unui preşcolar poate avea şi o componentă de prevenţie a dislexiei.

Cercul vicios al bâlbâielii

Cât de frecventă este bâlbâiala?

Bâlbismul sau bâlbâiala este, de fapt, o tulburare de comunicare. Ea se manifestă prin repetarea unui sunet, a unei silabe de cel puţin patru ori sau prin fragmentarea cuvântului şi imposibilitatea finalizării pronunţării lui. Bâlbâiala poate fi corectată la vârsta copilăriei, cu mai multe şanse de reuşită, atunci când micul pacient încă nu este conştient de deficienţa lui.

Pe măsură ce creşte, pacientul bâlbâit devine conştient de tulburarea sa, se interiorizează, refuză să vorbească. În aceste condiţii, atunci când bâlbâiala se cronicizează, deci pacientul este deja adult, şansele de vindecare scad. Cronicizarea bâlbâielii înseamnă că pacientul nu a fost tratat când era copil. Tulburarea se manifestă printr-o fugă de oameni şi chiar frică de ei înşişi. Logonevroticul acesta nu vorbeşte cu nimeni, se izolează. Este o interpretare existenţialistă pentru că, în aceste situaţii, intervine frica de ceilalţi. Infernul este în ceilalţi, pentru că pacienţii aceştia se judecă foarte aspru prin prisma celorlalţi.

Dar chiar sunt judecaţi?

Nu. Frica aceasta se declanşează în interiorul lor. Bâlbâiala se cronicizează când pacienţii devin conştienţi de problema lor şi intră în aşa-numitul „cerc vicios al bâlbâielii“. Ei se autodepreciază, se izolează şi, astfel, îşi impun să nu mai vorbescă. Frica de a vorbi intervine şi-i blochează, chiar dacă ei au momente când vorbesc cât se poate de bine. Când este singur şi face monolog, pacientul nostru nu se bâlbâie. Prin terapie, starea pacientului adult se ameliorează, în sensul că i se schimbă comportamentul, adică se împacă cu el însuşi şi dobândeşte capacitatea de autocontrol. Dar riscul de recidivă este foarte mare! Logopedul are sentimentul că l-a corectat şi, la cel mai mic dezechilibru emoţional, bâlbâiala revine.

Este corect să stâlcim cuvintele când vorbim cu copiii?

Dar să folosim diminutive?

Este greşit. Nu este corect să „alintăm“ cuvintele, să le vorbim copiilor „pe limba lor“, pentru că alintatul unui cuvânt îl menţine pe copil la un nivel inferior vârstei sale. Pe de altă parte, diminutivele sunt cuvinte mai grele, ele înseamnă încă o silabă adăugată cuvântului, ceea ce presupune o sarcină în plus. În acea silabă finală apare consoana „ţ“ sau „ş“, cu un grad mai mare de dificultate. Deci, i se dă copilului o sarcină inutilă. În consecinţă, el se adaptează cerinţelor şi se adaptează atât de bine, încât continuă să vorbească cu un excedent de diminutive.

Noi trebuie să-i vorbim normal copilului, să-l respectăm, să-l tratăm ca pe egalul nostru, să nu-l admonestăm, să-i vorbim, să-i explicăm şi să nu-l punem în situaţia de a face demonstraţii de bună-creştere, la comanda mamei, de obicei. Părinţii şi persoanele din mediul familial trebuie să-i ofere copilului, cu mult calm, cu răbdare, cuvinte simple, pe cât posibil, monosilabice, bisilabice.

Pentru cuvinte mai lungi, se pot găsi sinonime, iar dacă nu le găsim, în cazul copiilor cu vârsta între 2 şi 3 ani, recurgem la onomatopee, astfel încât, în loc de raţă, nu spunem „laţă“, ci „mac-mac“. La început, până când copilul capătă încredere, trebuie să i se spună cuvinte care încep cu „m“, „b“ şi „p“, bilabialele, că se pronunţă mai uşor. Mai trebuie ştiut că un copil învaţă atunci când mama îi pronunţă şi-i arată în acelaşi timp obiectul pe care-l denumeşte. Aşa se învaţă limba maternă, de la obiecte concrete, la care se face referinţă. Întotdeauna învelişul sonor trebuie să se raporteze la un obiect concret.

Cât cântăresc metodele didactice greşite

Care sunt cauzele tulburărilor de limbaj?

Limbajul este un proces atât de fragil, încât el este supus unor deteriorări diverse, ca o consecinţă a unor multiple cauze. Nu întotdeauna se pot stabili cu exactitate cauzele care au provocat tulburarea de limbaj, mai ales că de foarte multe ori, la baza unei dereglări sau a unei dezvoltări anormale se află un complex de cauze, care au acţionat încă din perioada intrauterină a dezvoltării fătului. Aici putem vorbi despre bolile infecţioase ale gravidei, despre carenţele nutritive ale acesteia, despre Rh-ul negativ. Şi anumiţi factori din timpul naşterii pot afecta dezvoltarea limbajului – travaliu prelungit, traumatisme instrumentale, mecanice, asfixia şi starea de hipoxie care pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale.

Desigur, şi după naştere, în copilăria mică, se poate crea terenul pentru dereglări de limbaj. Din această ultimă categorie fac parte cauze organice, de natură funcţională, care privesc atât sfera senzorială, cât şi pe cea motorie, cauze psiho-neurologice. Cauzele psiho-sociale nu sunt lipsite de importanţă şi au o frecvenţă relativ mare. De exemplu, metodele greşite de educaţie în familie – ameninţări, cicăleli, pedepse corporale, injurii – creează traume psihice generale, precum şi tulburări de vorbire. De asemenea, dăunează metodele didactice greşite şi atitudinea neadecvată din partea educatorilor, care nu ţin seama de evoluţia personalităţii copilului, producându-i stări depresive, inhibiţie, fobii, anxietate.

Care sunt semnele care ar trebui să-i îndrepte pe părinţi spre un logoped?

Perturbarea comunicării orale şi scrise constituie cea mai importantă cauză a eşecului  şcolar. Nu este mai puţin adevărat că perturbările de natură fiziologică apărute până la vârsta de 5 ani se pot rezolva şi spontan, fără intervenţia specialistului, înainte de perioada de şcolarizare, o parte dintre acestea fiind urmarea unui ritm propriu de dezvoltare. Tulburările ce persistă după această vârstă sunt cauzate de elemente fonoarticulatorii: fie de un deficit motor care afectează mişcările fine ale limbii, buzelor, palatului, obrajilor, maxilarelor, fie de o implantaţie vicioasă a dinţilor, fie de o inervaţie deficitară.

Altele sunt determinate de întârzierea globală a dezvoltării, ca urmare a unor boli cronice sau infecţioase. Multe cazuri sunt provocate de factori declanşaţi de un mediu familial care pur şi simplu nu stimulează vorbirea. În general, la clasele I-IV, multe cazuri de tulburări de limbaj sunt urmarea unor factori nevrozanţi cum ar fi: suprasolicitarea verbală, atitudini brutale, pretenţii exagerate care diminuează dorinţa de comunicare a copilului, producând şocuri emoţionale foarte puternice. Oricum, încă de la grădiniţă, atunci când performanţele lingvistice ale unui copil sunt inferioare nivelului grupei, adică inferioare vârstei biologice, se impune consultarea unui logoped.

Corecţia, până la debutul şcolii

Care este vârsta cea mai mică a copiilor cu care lucraţi?

Indiferent dacă tulburarea de vorbire este pe fondul normalităţii, de sine stătătoare, sau există pe fondul unei dizabilităţi, vârstele mici sunt cele mai favorabile pentru o acţiune logopedică eficace. Asta nu exclude faptul că handicapul de limbaj poate şi trebuie corectat şi la celelalte vârste, în funcţie de anumiţi parametri individuali şi de personalitatea omului. Terapia logopedică este destinată atât copiilor, cât şi adulţilor. În mod normal, terapia pentru probleme simple, cum este şi cazul dislaliei – adică distorsionarea unui sunet, omiterea sau înlocuirea lui – poate fi începută de la 4 ani până la 6 ani. Ideal ar fi să se înceapă cât mai repede, în acest interval, astfel încât copilul să fie corectat până la debutul şcolii.

Dar dacă un copil nu vorbeşte deloc sau foarte puţin la vârsta de 2-3 ani?

Este sau nu motiv de îngrijorare?

Un copil care la 2 ani şi jumătate-3 ani nu vorbeşte trebuie să fie examinat de un logoped. Ar trebui să se cunoască faptul că autismul poate fi diagnosticat încă de la 2 ani şi că unele „semne“ ale autismului pot fi decelate la vârsta de 9 luni. Foarte mulţi, 72% din copiii care au primit un diagnostic provizoriu de autism la vârsta de 9 luni primesc şi confirmarea, în jurul vârstei de 2 ani jumate. Deci, cu cât examinarea este la o vârstă mai timpurie, cu atât este mai bine pentru copil. Pe de altă parte, sunt copii care nu vorbesc la 3 ani, dar asta nu înseamnă neapărat că sunt autişti. Este dramatic ca unei mame să i se spună că are un copil autist şi, de fapt, el să nu fie corect diagnosticat! Din nefericire, există şi asemenea cazuri, pe care nu trebuie să le tolerăm.

Profesia de logoped, fără formarea iniţială

Unde v-aţi specializat în logopedie?

Pregătirea mea a fost mai mult în străinătate, prin stagii de specialitate efectuate în  diferite centre din Italia, Austria, Belgia, Franţa. În România, există profesia de logoped, dar nu există formarea iniţială. Asta e legea. Eu am încercat la nivel local să arăt că, în toată Europa, există facultatea de logopedie la universităţile de medicină. Mai mult decât atât, după ce am organizat primul master la UMF Iaşi – din 2006 în 2013 – programul de studiu nu a mai fost luat în considerare. Niciun organism, nicio instituţie de învăţământ nu a dorit alinierea acestei formări iniţiale în această profesie, după normele internaţionale. De nenumărate ori am afirmat, în diferite moduri şi canale de comunicare că pentru profesia de logoped, trebuie să procedăm exact la fel ca în străinătate şi că această specializare ar trebui să aibă acelaşi statut precum  kinetoterapia. Însă nu s-a dorit acest lucru.

CV: A obţinut şapte brevete de invenţie

    Numele: Georgeta Burlea

    Data şi locul naşterii: 22 ianuarie 1950, Iaşi

    Starea civilă: căsătorită

    Studiile şi cariera:

    În 1973 a absolvit Facultatea de Litere de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi.

    În 2004, a obţinut titlul de doctor în psihologie, în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Comunicării a Universităţii Bucureşti.

    A urmat 15 stagii de pregătire în centre de logopedie din străinătate.

    Practică meseria de logoped din 1988.

    A publicat 33 de lucrări de specialitate şi a obţinut şapte brevete de invenţie pentru instrumente folosite în tratamentul tulburărilor de vorbire.

    Locuieşte în: Iaşi

Citeste mai mult: sursa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s