blog arădean de cultură generală

Ada Kaleh sau “Insula Fortăreață”

Ada Kaleh (din limba turcă Ada Kale, însemnând Insula Fortăreață) a fost o insulă pe Dunăre, acoperită în 1970 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei Porțile de Fier I. Insula se găsea la circa 3 km în aval de Orșova și avea o dimensiune de circa 1,7km lungime și circa 500m lățime. Era populată de circa 600 de turci.

Insula Ada Kaleh

1. Denumiri, poziţie şi trecutul îndepărtat

Harta Ada Kaleh

Saan, Ducepratum, Oraşul insulă, Ata/Ada, Insula-cetate, Ada Kale, Ada-i-Kebir, Insula de Orşova, Orşova Nouă, Karolina, sunt denumiri pentru insula care, până în anul 1971 şi până la scufundarea pentru nevoile construcţiei sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier, se întindea pe mijlocul Dunării de la km 220 până la km 221,6 în aval de Belgrad, la 4 kilometri în aval de Tekija sârbească şi de Orşova română, la 2 km în aval de estuarul Cernei, la 18 km în amonte de Turnu Severin şi la 15 km de Kladovo. Poziţia Ada Kale, aşa cum se numea în momentul scufundării definitive în adâncurile Dunării şi se scria Ada Kale, Ada Cale, Adakaleh, Ada Kaleh, Adacale, Ada Kale, Adakale, Adekale, se află între kilometri 950 şi 952 ale căii navigabile a Dunării (1).

Harta Ada Kaleh

Harta Ada Kaleh

Prin documentul din anul 1738 a fost confirmată existenţa insulei mici Sig “pe care nu există clădiri”, în apropiere nemijlocită de partea cea mai proeminentă din vest a insulei mari (2). Pe la mijlocul secolului XX pe întregul contur Ada – Kaleh atingea bancul din nisip, cu lungimea maximă de-a lungul graniţei de vest, aproximativ 500 metri, unde Dunărea în punctul limită îl acoperea de strat de apă cu adâncime de 3 metri. La sud-vest de insulă existau două bancuri mai mici separate sub apă, în timp ce unul, sub formă de labă gigantică, se întindea de-a lungul limitei sale sud-estice. Unicul banc deasupra suprafeţei apei, de lungime aproximativă de 200 metri, a fost localizat la nord-vest, înălţându-se deasupra Dunării cu în total 25 centimetri. Punctele cele mai apropiate ale insulei se aflau la depărtare de 255 metri de partea română pe care o depăşeşte în înălţime dealul Alion şi la 315 metri de partea sârbă cu coastele muntelui Miroč. Clima aproape mediteraneană a favorizat adaptarea bună a anumitor specii de plante exotice, precum ar fi măslinul, pe insula lungă 1780 metri şi lată 400-500 metri care, privit din aer, amintea prin forma sa printre altele de vre-un monstru care şi-a cufundat capul în adâncurile Dunării. De aici şi inspiraţia pentru numeroase legende despre lupta mitică a viteazului Novak şi balaur existente chiar în regiunea Porţilor de Fier, precum şi povestea conform căreia chiar această insulă este locul de origine al măslinului (3).

Harta Ada Kaleh 1769-1772

Există păreri conform cărora regele Traian, cu ocazia războiului Daco-Roman din anii 101-102, şi-a transferat legiunile peste Dunăre pe locul unde se află Ada-Kaleh, formând un pod din mulţimea de bărci, având insula ca şi suport central (4). Dacă teza este exactă, prezentarea acestei operaţiuni de pe Columna lui Traian din Roma, ar reprezenta cea mai timpurie reprezentare grafică cunoscută a insulei dunărene. Reperele arheologice cele mai importante din regiunea insulară sunt Tabula Traiana la 13 km în amonte şi Podul lui Traian la 22 km în aval de insulă. Vizavi de Ada – Kaleh, la 221,4 km de Belgrad, pe partea sârbă, se află intrarea în porţiunea canalizată a căii de navigaţie, datorită stâncilor de la Porţile de Fier, punct deosebit de important pentru navigaţia pe Dunăre, iar o distanţă de 1400 metri desparte punctul terminal al insulei de începutul marelui dig pe acelaşi mal al râului. Felix Kanic ne-a lăsat o mărturie însemnată despre geniul antic arhitectural: “Este eronată, deşi foarte răspândită, opinia conform căreia, ideea privind înlăturarea obstacolelor care îngreunează navigaţia prin Poarta de Fier a apărut doar în timpurile mai moderne, când aburul a înlocuit munca grea a vâslaşilor. Adevărat este doar faptul că, aceasta s-a transformat în ultimele decenii în solicitare energică, iar înlăturarea a fost luată în calcul ca şi posibilitate încă din timpul navigaţiei Argonauţilor învăluită în întunericul mitic şi, mai cu seamă pe timpul Romanilor, când Traian în expediţiile sale în Dacia, se uita cum, imense obstacole de roci, împrejmuite de valuri şi vârtejuri zgomotoase, înghiţind oameni şi nave, îi opresc puternica flotă dunăreană. Dacă este adevărat faptul că împăratul Traian, datorită problemei spinoase de reglare a râului a solicitat ajutor de la arhitectul său Apolodor din Damasc, care a devenit celebru pentru marele pod de la Turnu Severin – iar toate împrejurările indică faptul că aşa a fost – atunci este evident că marele matematician şi constructor militar, s-a angajat cu genialitatea sa asupra Porţii de Fier atât de maiestuos, încât soluţiile sale pentru aceeaşi problemă au fost acceptate şi de hidrotehnicienii cei mai pricepuţi ai timpurilor noastre…Deşi canalul de astăzi, construit pentru navele cu aburi contemporane nu corespunde în toate amănuntele cu modelul său antic, constructorii romani cu ocazia alegerii locaţiei, a determinării razei şi lungimii arcurilor, au dat dovadă de pricepere surprinzătoare” (5).

Existenţa canalului de navigaţie indică împrejurarea că insula, prin poziţia sa de importanţă strategică deosebită pentru apărarea accesului la canal, a fost obligatoriu să fi fost locuită în cursul secolului întâi şi al doilea. Analizând enumerarea lui Prokopios a cetăţilor de pe Dunăre, Vladimir Kondić a menţionat teza conform căreia, pe Ada-Kaleh a existat fortificaţie romană Ducepratum sau Ducis pratum, utilizată din secolul patru până în secolul şase (6). Împrejurarea că pe insulă, cu ocazia săpăturilor arheologice, au fost descoperite foarte puţine rămăşiţe din cultura romană, se explică prin faptul că constructorii următori, mai ales Austriecii, la fel ca şi în alte locuri, au utilizat tot materialul avut la dispoziţie de la construcţiile antice pentru executarea lucrărilor de fortificare, şi au înlăturat foarte conştiincios rămăşiţele altor culturi (7). În afară de acţiunile de renovare ale lui Iustinian pe limesul Dunării, în cursul secolului şase, probabil se înregistrează şi prezenţa legiunilor lui Constantin, atestată de moneda datată din anii 306-307, precum şi monedele bătute în cinstea sa, descoperite în Diana vecină, pe malul sârbesc (8). Aşa cum este cunoscut, după războaiele purtate pe Dunăre, între anii 315 şi 319, acest domnitor este menţionat cu titlurile Gothicus Maximus, Carpicus Maximus (9). Ceea ce a rămas pe insulă de pe timpul romanilor, contele Luigi Ferdinando Marsigli la începutul secolului XVIII a descris ca “fortăreaţă romană pătrată cu turnuri rotunde în colţuri şi două turnuri antice izolate” (10).

Altă denumire din perioadă mai îndepărtată, conform scrierilor istoricilor români: Saan, ar putea avea originea într-unul din atributele lui Zeus, dar şi în altă denumire pentru zeiţa antică Diana. După aceste zeităţi ar fi putut să fi primit denumirea aşezământul roman Zanes, dar şi insula mică Zan în aval de Ada – Kaleh, conform recensământului turcesc din anul 1741 populată cu creştini, care au fost totodată înscrişi şi în tefter de haraci de pe Ada Poarta Timur, în aval de Sipa (11). Atestări istorice mai recente ne duc cu gândul şi la toponimul Saina / Şaina de pe lângă satul Manastirica ca şi denumire de aceeaşi origine cu denumirea de mai târziu a insulei Ada-Kaleh (12). Legături de acest gen sunt indicate mijlocit de faptul că Şaina, cu ocazia recensământului turcesc din anul 1741 a fost evidenţiată imediat după cârmaci pe insula Zan (13). În evul mediu timpuriu, regiunea Porţilor de Fier, raionul din împrejurimea râului Cerna, care se varsă în Dunăre, de pe malul stâng, vizavi de insulă, a fost populat de tribul slav Severini. Având în vedere împrejurarea că există legătură istorică cu populaţia slavă, în afară de cea dată de popularea Severinului şi de şederea pe aceste meleaguri a cneazului muntenegrean Rostislav Mihajlovici, domnitor de Mačva, în calitate de ginere al regelui Bela IV, şi a războaielor împotriva lui Danil Romanovici, al cărui fiu Lev a fost de asemenea ginerele lui Bela IV, ocazie cu care lupta decisivă, Danil a purtat-o pe râul San de pe lângă Iaroslav în anul 1250, este posibil ca denumirea insulei Saan să aibă rădăcini slave la fel ca şi denumirea râului San de pe lângă Iaroslav (14). Există şi opinii conform cărora Turnu Severin-ul din apropiere are denumire provenind de la tribul Severinilor, iar Kladovo de la cuvânt slav vechi, ceea ce contribuie la fundamentarea presupunerii privind originea înrudită a denumirilor insulei de la Porţile de Fier (15). Acest lucru totuşi nu exclude alte opţiuni privind originea denumirii: provenind dintr-o limbă veche pre-indoeuropeană, sau de la vre-un mijloc de exprimare de dată mai recentă. Asemenea cuvânt există şi în culturile altor popoare care au populat insula, cum ar fi Turcii sau Evreii, dar baza lui este cea mai evidentă în cuvântul valah “Dzuna”- sinonim pentru fiinţe supranaturale care au adăposturile lângă apă. Când suflă vântul, ele îi cedează pentru a le duce prin văzduh şi cu această ocazie cântă din fluiere, existent în memoria populară (16). Un călător impresionat de la sfârşitul secolului XIX, descrie asemenea muzică pe partea Porţilor de Fier a Dunării, a cârei denumire aminteşte mult de “Dzuna”, cu cuvintele: “Aveţi impresia că vă apropiaţi de vreun templu gigantic cu coloane imense şi cu bolţi măreţe, din care pătrund tonuri muzicale, cântecul în surdină al heruvimilor” (17). Privelişte sălbăticită lăsa în urmă-i Dunărea şuierătoare gonită de vânturi şi smintită de rocile aspre. Pe temeliile sale a fost clădit la începutul erei noi cultul Dianei, zeiţă cu caracteristicile “Dzunei” ale cârei lămpi de ulei din bronz au servit secole de-a rândul localnicilor din apropiata Tekija în ritualuri de implorare a milei adresate duhurilor de apă.

Denumirea insulei în turcă are originea în cuvântul “sagan” – pasăre maronie – rândunică sau drepnea mare /Apus apus/, cu gât alb, care este simbolul rezistenţei, vitalităţii, iar adăpost găseşte în locuri nepoluate, făcându-şi cuib în scorburile copacilor sau peşteri. În era precreştină această pasăre a reprezentat simbolul vieţii de după moarte şi al învierii, în ritualurile de înmormântare egiptene reprezenta speranţa în viaţă mai bună după moarte. La Grecii şi Romanii antici se considera că sufletele copiilor morţi se adăpostesc în corpul rândunicilor. Locuitorii din Valea Timocului au obiceiul de tratare a copilului cu retard psihofizic prin rostire de cuvinte magice, în momentul în care, după ce l-a îmbăiat, mama îl freacă cu blândeţe cu o rândunică vie rostind: “Ca rândunica vioi să fi şi din pat să ieşi” (18). Această tovarăşă a înălţimilor cereşti reprezintă chiar şi în ziua de azi simbolul luminii fizice şi sufleteşti. Unul din motivele posibile ale interpretării date a originii denumirii, constă în impresia dată de prezenţa pe insulă a unui număr mult mai mare de păsări decât este obişnuit în alte medii, probabil datorită faptului că de-a lungul unei perioade îndelungate, parte din insulă s-a scufundat în apa Dunării, iar păsările călătoare cu secole după aceasta îşi menţin “impulsul migrator” identic şi vin chiar în locaţia din care o parte însemnată între timp dispăruse. În sprijinul tezei despre rândunică ca şi origine a denumirii insulei vine şi imaginea insulei privită de la înălţime. Aceasta seamănă foarte mult cu corpul unei păsări cu aripile nedesfăcute. Faptul că acest loc nu este singurul din regiune a cărui denumire ar fi putut fi legată de pasăre, este confirmat şi de insula Korbovo situată la câţiva zeci de kilometri în aval, de pe lângă localitatea cu acelaşi nume de pe malul drept. Există credinţa că aceasta a primit denumire după pasărea “corvus” din familia ciorilor, pe care şi o personalitate istorică cunoscută şi după prezenţa în acest spaţiu – regele ungar Matei Corvin /1458-1490/ a pus-o pe stema sa familială. Predomină părerea că el ar fi făcut acest lucru pentru a dovedi legătura cu familia romană veche de patricii Valeria (19). O insulă, scufundată ca urmare a construcţiei sistemului hidroenergetic şi naval la Porţile de Fier – Golubinje, la 33 km în amonte de Ada – Kaleh, precum şi două sate sârbeşti – Malo Golubinje şi Veliko Golubinje , dar şi cetatea şi localitatea Golubac situate puţin mai în amonte / la 1040 km cale navigabilă/, îşi datorează denumirea porumbelului. La vre-o zece kilometri la vest de Kladovo, deasupra satului Reka, există lotul Sokolovica, iar în apropiere de Ada-Kaleh pe partea sârbă se află părâul şi lotul de pământ Šaina, denumire cu origine posibilă de la cuvântul turcesc / iranian pentru şoim. Pe lotul Sokolovice, cu ocazia venirii Hunilor în anul 441-447, s-a refugiat populaţia din Arhiepiscopia creştină Aquis /Prahovo/, care se pare aparţinea în mare măsură de erezia lui Bonos. Şi anume, din Aquisul roman provine un număr mare de figurine din bronz reprezentând păsări care seamănă cu rândunică sau porumbel cu aripi frânte, dispuse pe beţişoare care se terminau cu cerc metalic şi cu o prelungire dreptunghiulară mică – simbolul ereziei lui Bonus, denumită după episcopul din a doua jumătate a secolului al IV-lea. Obiectele asemenea din bronz din creştinismul timpuriu au fost descoperite atât în Kladovo şi în localitatea Ravne de pe Dunăre, de unde se poate trage concluzia: cultul păsării ca şi simbol creştin, provenit probabil de la ritualuri religioase mai vechi, a avut o bază solidă în zona Dunării la Porţile de Fier, de care aparţine şi Saan (20).

Privit din prisma semnificaţiei cuvintelor latine, actuale datorită prezenţei Romanilor pe insulă la începutul erei noi, se poate deduce baza denumirii insulei din termenele “sanguis – sânge, forţă sau “sancte” – sfânt. Aşa cum consideră unii autori, insula se numea înainte de era nouă Roşie, respectiv Eritia, după fiica Nopţii şi a Atlantului, pentru că prin culoarea sa amintea de întâlnirea dintre Soare şi moarte în apele Vestului. Insula este considerată ca fiind sfântă pe considerentul că ar fi una din posibilele locaţii ale pădurii sfinte a celor trei Gorgone, printre care şi amanta lui Poseidon, Meduza (21).

Deocamdată nu există argumente care ar da prioritate absolută vre-unei din opiniile menţionate privind originea denumirii insulei Saan. La acest lucru contribuie în mare măsură împrejurarea că în ultimele secole a fost folosită pentru insulă exclusiv denumirea turcească Ada-Kaleh “insula cetate”, apărută ca urmare a impresiei de fortificaţie construită de câtre domnitorii austrieci, pe timpul cărora se numea, ca şi fortăreaţă, Karolina.

2. Luptele pentru supremaţie pe porţiunea Dunării la Porţile de Fier în secolele XIII-XVII

În timpul domniei regelui ungar Andrei II /1205-1235/, fiul acestuia Bela, însurat cu Maria, fiica împăratului Necheei Teodor I Lascaris, după ce în anul 1228 nu a reuşit să cucerească Vidinul, a creat Banatul cu sediul în Turnu Severin, înfiinţând aici în anul 1233 şi misiunea dominicană a ordinului fraţii predicatori (22). Atunci şi Ada-Kaleh a căzut sub administraţie ungară. Deja în iarna anului 1241/1242 hoardele mongole au trecut Dunărea îngheţată cucerind teritoriile ungare, în a căror apărare nereuşită a fost inclus şi banul de Severin Bezerenban (Basarabean) (23). După ce Ungurii au recâştigat puterea, a urmat conflictul dintre Bela IV şi fiul acestuia Stefan V. Prin finalizarea războiului purtat între anii 1263 şi 1265 s-a ajuns la o înţelegere conform căreia Stefan V a devenit domnitorul teritoriilor din Sud. El, luptând în război de partea regelui bulgar Constantin Tih, în anul 1266 a cucerit Vidinul, înfiinţând Banatul de Vidin pe Dunăre. Profitând de criza autorităţii regale din Bulgaria, care a luat amploare încă în anul 1246 şi a culminat după moartea lui Constantin Asen în 1277, când

s-a dezmembrat pe ţinuturile boierilor influenţi, printre care Drman şi Kudelin în Braničevo şi Şişman în Vidin, regele sârb Milutin în 1282 a ocupat Velbuzd şi Zemen, cu parte din Mraka. Însurându-se cu prinţesa bulgară Ana în anul 1284, Milutin a stabilizat relaţiile sârbo-bulgare. Prin distrugerea Banatului ungar Braničevo-Kučevo, pe care după anul 1274 l-au cucerit “boierii bulgari de origine din Kumane” Drman şi Kudelin, împrejurările din spatele porţiunii Dunării – Porţile de Fier, după lupte crâncene l-au adus la putere pe Milutin în anul 1291, care, cucerind Ždrelo şi izgonindu-i pe Drman şi pe Kudelin din Braničevo, i-a predat ţinutul fratelui său Dragutin (24). Milutin a dobândit curând puterea în partea de jos a Dunării de Vidin.

Culegând roadele victoriei asupra vasalului tătar Şişman, el a cucerit Vidinul, respectiv îl avea ca şi domeniu vasal începând din anul 1293 şi până în anul 1321. Malul drept al Dunării în sectorul cel mai însemnat al său, în acea perioadă a fost sub stăpânirea Sârbilor, cu menţiunea că într-o anumită perioadă de suveranitate a kanului tătar Nogaj, din 1293 şi până în 1299, domnitorul sârb se afla sub autoritatea lui Nogaj.

Regele ungar Carol Robert I, în anul 1317 a reuşit să cucerească bastioanele de pe Dunăre, Beograd şi Golubac. Interesul pentru partea de mijloc şi de jos a Dunării, ungurii l-au manifestat, printre altele, şi prin mutarea sediului lui Carol Robert din Timişoara la Visegrad pe Dunăre în anul 1323. Din acea perioadă datează pretenţiile deschise ale lui Robert faţă de Valahia. Aşa cum menţionează “Istoria Maghiarilor”, “invocând drepturile Ungariei asupra Kumanovo, Carol Robert a cerut de la domnitorul acestei ţării, de origine kumană, voievodul Basarab, fondatorul voivodatului valah şi a primei dinastii a acestuia, să i se supună (25)”.

În anul 1326 voievodul valah, bazându-se pe alianţa cu regele bulgar Mihail Şişman a refuzat să dea curs ultimatumului ungar.

În anul 1330 a avut loc o mare bătălie între armata lui Carol Robert şi armata valahă, la Posada, unde ungurii au suferit o înfrângere mare, fiind învinşi de Basarab Întâi – “Muntenii au prins armata regală în cursă şi au distrus-o, iar Carol a scăpat doar datorită sârguinţei viteazului său de curte Dezideriu Hedervari, care a schimbat armura sa cu armura regelui şi a murit în locul lui” (26). Ca şi rezultat al acestei victorii, teritoriul Banatului de Severin a fost alipit de “voievodatul muntean” (27).

Valahia a dobândit în anul 1359 mitropolie, iar banii valahi de Severin au stăruit să domnească în regiune în spiritul ortodoxismului. În anul 1365, pe timpul când Vidinul a fost cucerit de Ludovic I de Ungaria, fondând Banatul Bulgar, unde i-a pus ca şi administratori pe fraţii Benedikt şi Petar Himfi, domnitorul român Vladislav Vlaicu Vodă a ajutat populaţia sârbă să se refugieze pe partea stângă a Dunării. Aici, pe partea stângă a râului, vizavi de insula Saan, o rudă a cneazului Lazar Hrebeljanović, monahul Nikodim, ajutat de Vladislav Vlaicu Vodă a ridicat mănăstirea Vodiţa în cinstea Sfântului Antonie. În opinia mitropolitului român Nestor Vornicescu, “intenţia monahului ungar a fost să ocupe şi teritoriile române la nord de Dunăre, ceea ce se putea justifica prin motivul că voievodul român a acordat sprijin populaţiei izgonite de la Sud de Dunăre, şi prin urmare alegerea locului unde urma să fie construită mănăstirea nu a fost aliator – Vodiţa a fost construită când Severinul a reuşit să se apere de cuceritori dar era în continuare în pericol; împrejurări favorabile în Voievodatul Valah au asigurat existenţa mănăstirii pe teritoriu român, în zonă deluroasă în apropiere de frontieră, nemijlocit lângă cetatea Severin, zidul de vest al graniţei române” (28). După războaie pe durata a trei ani, mănăstirea a fost sfinţită de monahul Nikodim în anul 1372 (29).

Primele lucrări mai mari de consolidare a insulei, pe atunci încă denumită Saan, au fost încredinţate în anul 1371 de câtre regele ungar Ludovic I lui Benedikt Himfi, unuia din administratorii Banatului (30). Această unitate militar-administrativă ungară a durat în total patru ani, semnificativ mai puţin decât consolidarea insulei dunărene. În anul 1368 au atacat-o Vladislav Vlaicu Vodă şi nobilul bulgar Ivan Şişman. În Vidin, Ungurii în anul 1369 l-au repus la tron pe Ivan Stracimir, dar ca şi vasal al coroanei ungare. După moartea lui Ludovic I în anul 1382, după crâncene lupte de dinastii, tronul a fost preluat de fiul regelui ceh Carol IV, Sigismund de Luxemburg. Pe timpul războaielor purtate de acesta în Bosnia, Osmanlii au ocupat în anul 1393 Bulgaria, pentru ca în octombrie 1394 să treacă Dunărea şi să atace Valahia. În lupta de la Rovine / Turnu Măgurele, România, Osmanliilor, ajutaţi de boierii mari sârbi Kostantin Dejanović, Marko Kraljević şi despotul Stefan Lazarević, li s-au opus voievodul valah Mircea cel Batrân şi Sigismund de Luxemburg, ajutaţi de Andrijaš, fratele lui Kraljević Marko.

Firuz-beg, beglerberg de Rumelia, comandant militar al lui Baiazid I, a ocupat Ada-Kaleh, concomitent cu Vidinul şi Orşova, după ce la 17 iulie 1393 Bulgaria dunăreană a intrat sub stăpânirea directă a Turcilor (31). Despotul sârb Stefan Lazarević, a profitat de victoria lui Tamerlan asupra lui Baiazid la Ancara în anul 1402, pentru a înlocui vasalitatea turcă cu cea ungară. A devenit domnitorul insulei de la Porţile de Fier, protejând totodată satele sârbeşti şi mănăstirile Vodiţa şi Tismana pe partea stângă a marelui râu (32). După eliberarea de sub robia lui Tamerlan a amantei lui Baiazid, soră a despotului, Olivera, în anul 1403 şi după însănătoşirea sa în mănăstirea Manastirica, în apropierea nemijlocită a insulei Saan, pe malul drept al Dunării, Stefan Lazarević a emis hrisovul pentru mănăstirile Tismana şi Vodiţa /ridicate de edificatorul Manastiricei, sfântul Nicodim de la Tismana, rudă apropiată a cneazului Lazar, vizavi de insulă pe malul stâng al Dunării/. În aceasta se menţionează faptul că aceste mănăstiri “Pe pământ Valah prin părintele său blajin / cneazul Lazar Hrebeljanović / construite”. La semnătură stă scris “Prin mila lui Dumnezeu Domnul tuturor Sârbilor şi al zonei Dunării, Despot Stefan” (33).

După ce Sigismund de Luxemburg le-a încredinţat cavalerilor Teutoni să se îngrijească de securitatea Oraşului Severin, aceştia, în raportul din anul 1430 au menţionat faptul că pe insula Saan trăiesc 216 oameni. (34). Următoarea dată disponibilă mărturiseşte despre ocuparea insulei de câtre Radu Gavruţa, ajutat de cuceritorii osmanlii în anul 1455 (35). Pe scena istorică culminante sunt tendinţe cuceritoare ale osmanliilor , astfel încât pe la mijlocul secolului XVI Banatul în marea lui parte intră sub dominaţia lor, inclusiv zona Porţilor de Fier de o deosebită importanţă strategică, a cârei element central de rezistenţă este reprezentat de Ada-Kaleh. De abia prin eliberarea Budei în anul 1686 s-a ajuns la direcţionarea aspiraţiilor austriece spre zona Dunării de mijloc şi de jos. De aici provin lucrări laborioase de fortificare pe insula Ada-Kaleh, executate în anul 1689 sub comanda generalului Donat Heissler, iar primul conaţional al său care a dat importanţă decisivă insulei pentru interesele imperiale austriece a fost generalul Federigo Veterani (36).

Un episod istoric, cuprins în cercetările lui Vuk S. Karadžić, ar putea avea puncte de legătură cu această insulă, legat de întâmplările din războiul austro-turc din anul 1688, când, pentru a-i atrage pe Sârbi în luptă de partea sa, regele austriac Leopold Întâi i-a acordat titlu nobiliar lui Djordje Branković, iar acesta i-a dejucat foarte repede aşteptările, pledând pentru formarea provinciei Ilirice. Vuk menţionează, după ce “Nemţii în acea vară au ocupat aproape în întregime pământul Sârbesc”: “În toamnă, se întoarce feldmareşalul de Baden, Ludovic Wilhelm, cu armata, de la Vidin în Ardeal, pentru iernare, şi traversând Timocul, au ajuns spre Kladovo, şi aici s-a oprit cu armata până când se va face pod peste Dunăre /mai sus de Kladovo pe insulă/. Atunci Branković s-a pornit din Tismana cu oamenii săi, pe care îi adunase acolo, şi a pornit spre tabăra germană, pentru a se întâlni cu von Baden; şi aici lăsându-şi armata, cu câţiva oameni ai săi a trecut Dunărea, şi a venit în tabăra germană. Însă, von Baden s-a prefăcut a fi bolnav, şi nu l-a primit la el, ci s-a oprit în tabăra până la realizarea podului, iar când podul s-a finalizat, l-a trimis sub pază la Orşova, şi de aici la Sibinj, în 29 octrombrie a anului 1688” (37). Dacă comparăm data furnizată de Marsili, conform căreia armata regelui Leopold Întâi a utilizat rămăşiţele podului lui Traian la vre-o zece kilometri în aval de Kladovo pentru a realiza trecerea pe malul drept al Dunării, în scopul acţiunii direcţionate spre Vidin, cu textul lui Vuk, rezultă că primul se referă la utilizarea podului în aval de Kladovo, când armata se îndrepta spre Vidin, în timp ce în al doilea caz, cu ocazia plecării la iernat în Ardeal, armata austriacă a realizat trecerea peste insulă în amonte de Kladovo, atunci, cea mai mare probabilitate este ca cel de al doilea caz să se refere la trecerea peste Ada-Kaleh (38). Acest lucru este indicat şi de menţiunea “după ce podul a fost finalizat, l-a trimis sub pază la Orşova”, iar Orşova este tocmai de partea cealaltă a podului, dacă se acceptă teza privind construcţia sa la Ada-Kaleh. În concluzie, aşa cum a fost explicat deja anterior, există teza conform căreia în primele sale acţiuni Traian a trecut Dunărea, înainte ca marele pod în aval de Kladovo să fi fost construit, chiar peste podul de pontoane sprijinit pe Ada-Kaleh.

3. Perioada confruntărilor dintre austrieci şi osmanlii şi a construcţia insulei –

secolul XVIII

Prin convenţia de pace de la Karlovitz din anul 1699, insula a rămas sub administrarea Turcilor. Prin numirea lui Ibrahim paşa în funcţia de comandant al flotei la Porţile de Fier în anul 1716 au fost intensificate lucrările de consolidare a insulei, activitate pentru care a fost folosită forţă de muncă prestată de aproximativ 4000 Valahi, dar deja în anul 1717 prinţul Eugeniu de Savoya /1663-1736/, a reuşit să pună insula, împreună cu învecinata Orşova, sub autoritatea coroanei habsburgice (39). Pacea de la Passarovitz din anul 1718 a creat premizele pentru o prezenţă mai serioasă a Austriecilor în regiune în porţiunea Porţilor de Fier a Dunării. Aşa cum consemnează Felix Kanic deja în anul 1717 guvernatorul general Claudiu Florimund von Mercy a început cu edificarea sistemului insular al fortificaţiei conform planurilor prinţului Eugen, în baza căruia a apărut un dreptunghi fortificat realizat după toate regulile tehnicii de apărare, cu fortificări exterioare corespunzătoare, şi pe malul sârbesc “Fort Elisabeth” care a primit numele după regina austriacă, soţia imperatorului Împărăţiei Romane Sfinte şi a regelui Ungar Carol VI (40). Pe timpul lucrărilor de construcţii a fost realizat pod plutitor care lega insula de mal, unde pe coastele dealului Alion a fost depozitat cuptor pentru coacerea cărămizii, în timp ce piatra a fost adusă cu vapoarele şi a fost zidită în fundaţie (41). Kanic a notat: “Până la declanşarea unui nou război în anul 1737 s-au făcut multe pentru consolidarea obiectivului, iar în partea estică a insulei a apărut o mică colonie de meseriaşi germani şi de mici negustori. La fel ca toate edificiile militare austriece din acel timp, şi aceasta purta pecetea unei deosebite siguranţe, dar era vestită mai ales soliditatea adăposturilor lor subterane. Coroana bastionului, formată din multe unghiuri, pătrunde aproape peste tot până chiar la limita insulei” (42). Construcţia centrală interioară avea formă de patrulater, ale cărui unghiuri au fost asigurate prin turnuri de observaţie. Turnurile purtau denumirile: Carol – Carol VI /rege/, Eugen /prinţ/, Mercy /guvernatorul Banatului/ şi Valis /Franc Paul fon. General, urmaşul lui Mercy/; patru porţi interioare ale fortificaţiei au primit denumirea funcţie de poziţia geografică ca şi: poarta Sârbească, poarta Belgrădeană, poarta Bănăţeană şi poarta Vidinului, dar au existat şi patru porţi exterioare în cadrul zidurilor înconjurătoare corespunzătoare cu cele interioare menţionate (43). Cel mai probabil întregul sistem insular al fortificaţiei, şi prin urmare şi insula în sine, a primit denumirea după imperatorul Sfintei Împărăţii Romane şi după regele Ungar Carol VI /1685-1740/. Zidurile galeriilor şi ale bastionului au fost realizate din cărămidă, aveau înălţimea de 5-6 metri şi grosimea de 1,5-2 metri, iar insula dispunea de cazarmă, spital, biserică şi un tunel sub Dunăre spre malul sârbesc, care ducea până la fortificaţia de pe mal Elizabetfort, denumit astfel după regina austriacă, construită în baza ordinului generalului Hamilton în anul 1736 (44).

A urmat conflictul austriaco-turcesc din anii 1737-1739 şi insuccesele catastrofale ale Austriecilor, mai întâi la asediul Vidinului de câtre mareşalul Kavenhiler, apoi înfrângerile de la Brza Palanka şi Sip (45). În 11 noiembrie1737 paşa de la Vidin a ajuns până la Orşova cu 130 bărci şi aici în 9.11.1737 a scufundat vasele împărăteşti cu pânze “Karl” şi “Elizabet”, înarmate cu câte 22 tunuri, şi doar iarna a împiedicat succesul asediului osmanliilor asupra Orşovei (46).

Atacurile turceşti au continuat în primăvara anului 1738 prin acţiunile armatei formate din 20.000 de ostaşi conduse de Amiakum-paşa. Kanic observă că mulţumită adăposturilor construite excepţional, nici cetatea insulei care a fost apărată de 2000 oameni, şi nici Elizabetfort-ul care a fost apărat de 240 ostaşi, nu au fost mai grav deteriorate de focul duşmanilor (47). El consideră că birocraţia regală a distrus realizările prinţului Eugeniu şi o parte însemnată a trupelor de ocupaţie turceşti au fost formate din ţărani valahi amărâţi din zone muntoase (48). Ileana Roman în monografia sa “Ada Kale” indică faptul că în vara anului 1738 sultanul a trimis alţi doi paşi – pe fiul său Halil beg şi pe Mavrocordat cu 10.000 luptători, din care 3000 au fost Valahi, ceea ce a dus la asediul cetăţii Ada-Kaleh în perioadă de 69 zile (49). Totodată a fost purtată luptă grea pentru apropiata Mehadia pe partea română a Dunării. Aici la 9 iulie 1738 în faţa atacurilor austriece s-au predat 600 ieniceri, iar după aceasta o delegaţie română înaintează scuze pentru lipsa de loialitate faţă de domnitorul austriac şi dovezi de supunere faţă de coroană. Atacul forţelor turceşti proaspete conduse de marele vizir a avut ca rezultat “o întrecere nobilă în care, împreună cu prinţul şi conducătorul lor, Austriecii au arătat adevărate miracole de vitejie şi au respins duşmanul, dezactivându-i 5.000 oameni” (50). Aceasta a fost doar o sclipire de moment a forţei regale între Mehadia şi Orşova, pentru că deja la 16 iulie a fost ordonată retragerea câtre Caransebeş.

Apărătorii austrieci ai fortificaţiei Karolina de pe Ada – Kaleh – 1200 luptători, sub comanda colonelului Kerenberg, după atacuri groaznice pe durată a mai multe zile cu foc provenind de la 120 tunuri şi 40 mezere, s-au predat osmanliilor cu condiţia trecerii libere spre Beograd; comandantul Elizabetfort-ului încă un timp după aceasta a opus rezistenţă (51).

Gligorije Elezović a descoperit la Constantinopol, în biblioteca muzeului Topkan, o hartă reprezentând cursul luptei pentru Ada-Kaleh din anul 1738. Apoi a descoperit textul lui Fevri Kurtoglu, profesor la liceul naval din Constantinopol, însoţit de desen reprezentând lupta pentru Ada-Kaleh (52). Pe originalul desenului sunt înscrise date relevante pentru urmărirea raportului de forţe şi a activităţilor militare din vara anului 1738. În palanca Tekija a fost repartizat Mirza cu artileria lui paşa, iar pe Dunăre, în faţa Tekijei a fost aliniată flota sultanului. Vizavi de acestea, dar pe malul opus, în direcţia punctului limită al Ada – Kaleh din amonte, sunt aliniate “unităţile de ieniceri, spahii şi serdengecidii”. Peste tot în jurul insulei sunt poziţionate bărci. Pe dealul Alion se află meterezul comandantului principal, iar puţin mai în aval meterezul Tuz-paşei, de asemenea pe Alion. Lângă punctul limită în aval al insulei, pe partea sârbească a Dunării, se afla meterezul valiului, Dijar Bekir Ali – paşa, iar în dreptul acestei formaţiuni, pe partea română a râului, spre punctul limită în aval al insulei, se afla meterezul Mamalului (53). Pe insulă se observă: palisada cu chernele, bărci legate, palisada cu două rânduri de construcţii pentru tunuri şi un rând pentru muşchetari, şanţ larg de la un capăt la altul, jos pentru artilerie iar sus construcţii pentru puşcaşi, palisada dublă pentru tunuri şi muşchetari, case şi clădiri în interiorul oraşului, grădină, palisada mare pe partea spre Feth-i-Islam, depozitul de muniţii, palisada eliptică (54). Desenul are şi observaţii: “Oraşul menţionat în toate palisadele şi în alte locuri dispunea de 151 tunuri capabile de acţiune şi de 24 aruncătoare de bombe, care pe întreaga durată a asediului au fost zi şi noapte active. De la capul palisadei mari pentru muşchetari pe insula menţionată, pe partea belgrădeană şi până la vârful palisadei mari triunghiulare pe partea fetislam, pe lungime de 2150 arşini, terenul este în anumite locuri neuniform. Tot astfel lăţimea a jumătate din Dunăre care curge din partea fortificaţiei Sistab spre insula menţionată este de 520 arşini, iar în partea spre Orşova unde curge a doua jumătate a Dunării, lăţimea este de 425 arşini. Pe întreaga această lungime se află şanţuri în care la distanţă de 10 arşini sunt înfipte ţepe, de care sunt legate cu lanţuri bărcile”. (55).

Prima iniţiativă în domeniul construcţiilor a autorităţilor turceşti pe insulă a fost edificarea minaretului şi transformarea clădirii comenzii militare în moschee, iar din anul 1739 începe era prezenţei turceşti stabile care va dura până la scufundarea insulei cu ocazia construcţiei centralei hidroelectrice Porţile de Fier (56). Acest lucru nu înseamnă că locuitorii insulei au fost exclusiv Osmanlii, fapt confirmat şi de rezultatele recensământului din anul 1741 (57). În cadrul cadilukului Fetislamic, au fost luaţi în evidenţă contribuabilii “oraşului Ada Orşova”, pentru Mahalaua Ferentz, Mahalaua Ab, Mahalaua Putnik şi vâslaşi menţionaţi separat (58). În oraşul Ada Orşova – oraş de pe Ada – Kaleh sunt consemnaţi cu ocazia recensământului: Nedelico Mrzac, Mihalcea Alexa, Stoio Milco, Alexandru Barbu, Stanciul Mihalcea, Todo Petre, Dimitraşco Jivul, Iovan Boghinia, Crsta Velco, Abram Babalic, Postol Anchici, Stoico Dobra, Nico Anchici, Dimitre Nico, Giora Mihailo, Stan Began, Petre Mladen-Vucia. În mahalaua Ferenţz aceştia au fost: Ferentz Fuico, Prvul Bugarce, Iovan Babaţia, Prvul Stania, Iancul Preda, Petre Diac, Nicola Lino, Giorca Mihai, Ioan Caşuga, Barbul Barzica, Janoş Pava, Vintila Terzia, Ciorca Dungier, Ioan Mrţoici, Giora Lapadat, Ilia Ianoş, Bela Picior, Nicola Birov, Simo Terzia, Gligora Olar, Iacob Ghintuşa, Velico Bogdan, Dragota Slabouman, Iacob Rogaci, Radul Vladici, Dimitrie Bostangia, Preda Bostangia, Paun Bostangia, Stanciul Gazibara. Mahalaua Putnic avea în cadrul său contribuabilii: Vucia Began, Iancul Bai, Vasilcio Cogiaman, Ion Mihai, Nica Craciun, Matei Olar, Ioan Dragul, Groz Nedelia, Smadu Ilie, Gina Dungier, George Ţaran, Draghici Dragul, Nicola Mungia, Nicoiţa Nedelia. Mahalaua Ab avea în componenţa sa 19 asemenea persoane: Nicola Stanciul, Dimitre Schitina, Despot Vrhcici, Ioan Ianoş, Giora Bosioc, Vladul Voila, Nicola Voila, Petre Lijibure, Vladica Nedelia, Ioan Cioriţaş, Petre Haciacachi, Pana Angili, Broz Belan, Vuiomir Zmaica, Petre Dughi, Prlia Guţin, Petraşco Velica, George Surdul. Semnaţi ca şi cârmaci au fost: Ioan Ugrin, Mihul Voica, Rain Sibin, Petre Mihai, Ioan Ieremia, Ioan Draghici, Giora Smilian, Curta Gita, Crsta Moise, Sava Pop, Nicola Birov, Petre Ivco, Giora Boghici, Miloi Slabouman, Crsta Moise, Vasil Cielaco, Preda Vucsan, Ioan Dughi, Pavel Craciu-Trna, Traile Luca, Pana Ion, Andrei Toboş, Aritina Ieremia, Udra Olar, Pavel Smiliar, Pavel Belan, Ioan Slabouman, Stoian Slabouman, Jivan Slabouman, Prvul Slabouman, Iacov Slabouman şi Rista Slabouman (59).

Fortificarea de pe insula Ada-Kaleh a fost atât de puternică încât s-a dovedit a fi practic imposibil de cucerit chiar şi pentru constructorii săi Austriecii pe timpul invaziei din luna septembrie a anului 1789. Atunci, datorită structurii de securitate excepţionale a fortificărilor, în total 800 de oameni au reuşit să reziste atacurilor a 18.000 soldaţi austrieci, rezistând la bombardamente pe durată de opt zile cu 27.000 proiectile (60). De abia în primăvara anului 1790, turcii conduşi de paşa Mehmed Tarik / Tahir au predat insula după blocada de câteva luni (61). Protagonistul întâmplărilor Stoica din Haţeg, în amintirile sale confirmă faptul că, un număr însemnat de Sârbi a luptat de partea Austriecilor, printre care maiorul Rakićević, oberlaitman Mita Atanasijević, Djordje Pavić, Dimitrije Popović, căpitanul Antonović, maiorul Maovac (62). El mărturiseşte că spre sfârşitul lunii martie a anului 1790 înalţii ofiţeri austrieci Vartensleben şi Klerfi l-au informat pe A. Maovac că paşa de Ada-Kaleh doreşte să i se predea exclusiv lui. Împreună cu căpitanul Daun şi cu interpretul Petrosije, Maovac s-a prezenta la locul convenit pentru negocieri. “Când a sosit acolo, au strigat că maiorul Maovac îl cheamă pe Mustaf- aga şi pe Ismail Bošnjak. Aceştia i-au transportat cinstit peste arătură şi i-au introdus în cetate în faţa paşei Tahir (63). Ei au purtat negocieri în cetate de la 26 până la 31 martie, când Turcii au predat cetatea, iar Maovac a fost numit comandant al acesteia (64). Prezenţa pe insulă de un an de zile care a urmat, a fost folosită de autorităţile austriece pentru transformarea moscheei în mănăstire franciscană (65). Deja după un an de zile a fost încheiată pacea de la Sviştov, graniţele austriece de pe râul învecinat Cerna au fost stabilite pentru un lung şir de ani, astfel încât Orşova a rămas ultimul bastion al vestului, în timp ce Ada-Kaleh a fost predat Turcilor.

4. Prima răscoală a sârbilor

În istoria sârbilor Ada-Kaleh este pomenit cel mai adesea ca loc de refugiu temporar, apoi şi de pătimire a dahiilor belgrădene, urmare a căror guvernări tiranice a şi izbucnit Prima răscoală a sârbilor. O descriere detaliată a evenimentelor este conţinută în scrisoarea lui Mihail Peić, protopop de Zemun, adresată mitropolitului Stefan Stratimirović, datată 1. august 1804. Se menţionează faptul că dahiile “cu cei 71 de oameni ai lor”, au dat să fugă cu bărci în aval pe Dunăre, dar de la Poreč au ajuns la Ada Kaleh doar cu 12 ajutoare. Când l-au anunţat insularii pe aga Regep despre sosirea dahiilor, acesta i-a predat lui Karađorđe scrisoarea adresată lui aga Ibrahim, comandantul Ada Kaleh-ului şi unchiului lui aga Regep, să taie capetele dahiilor, spunându-i conducătorului răsculaţilor sârbi ca, împreună cu zece oameni de-ai lui aga Regep, “spre o mai bună crezare” să plece pe insulă Milenko Stojković, “comandantul detaşamentului din Požarevac” (66). Astfel a ajuns Milenko în 25 iulie la ora 6 la Orşova şi i-a predat scrisoarea lui Ibrahim. Astfel Ibrahim dădu imediat poruncă şi numi 50 de turci aleşi, care împreună cu Milenko şi cei 27 de flăcăi ai săi, să îi execute pe dahii. Când trecuse de ora 9 şi dahiile luaseră cină şi de asemenea se dezbrăcaseră şi se culcaseră să doarmă, atunci aceştia, desemnaţi, s-au furişat încet spre conac şi dintr-o dată traseră focuri prin geamuri în cameră. Atunci dahiile se apucară de arme şi au menţinut focul timp de 8 ore, nevrând să se predea de vii. Iar când focul a încetat, s-au năpustit ai noştri cu asalt asupra acelei camere şi au spart uşa cu topoare, şi i-au găsit morţi pe Kuciukali, pe Aganli şi pe Mula Iusuf, iar pe Fociogli încă în viaţă, dar grav rănit. Atunci Fociogli ceru apă să bea, iar apoi să facă cu el ce-or vrea, la care rugăminţi, un sârb scoase pistolul şi-l împuşcă în piept, iar ceilalţi săriră şi le tăiară capete la toţi. În această luptă a murit şi unul din cei mai buni flăcăi de-ai lui Milenko şi unul de-al lui aga Regep. După aceea se duseră la conacul unde se aflau flăcăii dahiilor şi le propuseră să se predea. Aceştia la început nu au vrut, ci au tras un foc asupra sârbilor şi turcilor; văzând aceştia că nu au scăpare, s-au predat şi le-au fost tăiate capetele la toţi. Dimineaţa, când s-a luminat de ziuă, au chemat pe un ţigan să spele de sânge capetele tăiate şi apoi să le jupoaie capetele la burduf. Ţiganul, speriat, a spălat capetele, iar când a spălat trei dintre ele şi a început să-l spele pe al patrulea, al lui Aganli, din păcate l-a scăpat în Dunăre. Apoi îi aplicară bietului ţigan 500 de lovituri cu beţe peste tălpi; probabil nu va supravieţui. Apoi jupuiră cele trei capete, le umplură cu lână şi în ziua de duminică la orele 6 dimineaţa Milenko le duse la Beograd, şi le predară lui aga Regep comandantul Ada-Kaleh-ului. Iar când aceste capete fuseseră aduse la vizir, atunci vizirul puse pe umerii lui aga Regep o bundă, şi pe umerii a şapte flăcăi aleşi ai acestuia de asemenea, şi le dădu şi bacşiş, iar vasalilor sârbi deocamdată nu le-a fost dat nimic pentru dovada de vitejie” (67).

Scriind biografia lui Milenko Stojković, Vuk S. Karadžić prezintă întrucâtva diferit evenimentele, conform oarecum cu noţiunea de astăzi de “propagandă pozitivă”. “La sfârşitul verii în anul 1804, când dahiile fugiră din Belgrad la Ada Kaleh, sârbii, la înţelegere cu paşa Becir, l-au trimis pe Milenko cu 40-50 de flăcăi, cu recomandare din partea lui Regep către unchiul său Ibrahim, care era comandant peste Ada Kaleh, să-i omoare pe dahii, iar capetele lor să le aducă la Belgrad. Pe drum, Milenko, când a ajuns la Tekija, i-a ascuns pe oamenii săi, iar el singur, deghizat în straie simple de valah, s-a dus în Ada Kaleh şi i-a predat lui Ibrahim scrisoarea de la Regep. Când a văzut Ibrahim ce i se scrie, îi spuse lui Milenko să vină deseară, după ce se va însera, şi el îi va arăta unde stau dahiile şi să facă cu ei cum o şti. Seara când a venit Milenko cu flăcăii şi i-a fost arătată casa în care se aflau dahiile, el i-a atacat şi i-a omorât iar capetele lor le-a tăiat şi le-a dus la Beograd /fireşte că aici a dobândit Milenko şi bani şi alte lucruri de preţ/ (68). Sima Milutinović (1791-1848), compunând poezia “Indiferenţa domniei Turceşti”, a descris astfel fondul întâmplărilor: “Acum Gušanac, după a sa vroire / s-a grăbit să le dea drumul dahiilor pe Dunăre în jos/ De unde calea le este deschisă peste tot / … / Spre norocul sârbilor şi al acelui paşă virtuos / Fiind deja pus în libertate / acolo s-a nimerit să fie aga Regep / al cărui unchi Ibrahim cel vestit / stăpânea Ada Kaleh-ul şi Kladova / în calitate de guvernator al ţinutului sultanei;”/ (69).

Harta Ada Kaleh 1806-1869

Regiunea Porţilor de Fier, la începutul veacului al XIX-lea, a fost câmp de lupte, purtate în împrejurimile localităţii sârbe Tekija, de câtre spahiul rebel din Vidin Pazvan Oglu, împotrivă unităţilor militare regulare turceşti, iar povestitorul valah popular din părţile Kladovei, secole de-a rândul a păstrat amintirea lui bulibaşa Stojan, duşman aprig al osmanliilor, pe care propriul său naş, Karapandža, cneazul Krainei, l-a trădat lui Pazvan Oglu, pentru ca turcii să-l ucidă în “bastionul credinţei sale”- fortăreaţa Fetislam. Pe malul românesc, era foarte temut la timpul său rebelul aga Bejtula (70). Stăruinţele asidue ale sârbilor şi ruşilor de a cuceri Kladovo în anii 1809-1810, au culminat în perioada august-septembrie 1810. La trei zile, după ce pieriseră circa o sută de apărători ai cetăţii, în încercarea de a sparge asediul, la 1 august 1810, profitând de intemperii, o navă, încărcată cu hrană şi muniţie, s-a urnit din Ada Kaleh spre cetatea turcească Fetislam/Kladovo. Misiunea nereuşită a acesteia este descrisă de Sima Milutinović în eposul “Cucerirea Kladovei”. Sârbii au reuşit prin garde, respectiv cu stâlpi de lemn, “să îngrădească cursul celui mai mare fluviu din Europa astfel ca vrabia să nu poată trece, darămite o navă cu o încărcătură mare (71). Unitatea turcească din Kladova s-a predat în data de 14 septembrie. În zona Dunării la Porţile de Fier mai rămăsese doar Ada Kaleh ca bastion otoman. În toiul războiului ruso-turc din anul 1810 şi conducătorul luptătorilor valahi Tudor Vladimirescu a participat la cucerirea insulei (72). Luptele au fost purtate atât de armata rusă cât şi de unităţile sârbeşti, care au încercuit insula Ada-Kaleh “şi de partea sârbească şi de cea valahă”, dar deja în 1812, prin Tratatul de Pace de la Bucureşti, insula a fost restituită Turciei (73). Între timp, insula, ca de altfel şi Kladova şi-au pierdut din importanţă, când comandantul Armatei ruse moldovene M. I. Kutuzov a emis ordin, ca drumul comercial din Vidin să meargă prin Calafat şi prin Orşova, ocolind administraţia Ada Kaleh-ului (74).

Administratorul Ada Kaleh-ului, aga Regep, periclita serios poziţiile răsculaţilor de pe malul sârbesc al Dunării, prin organizarea cetelor de haiduci, care comiteau des tâlhării şi crime pe teritoriul aflat sub administraţie sârbă. Unul din cei mai redutabili mercenari ai săi, dintre cei care tâlhăreau prin localităţile din jurul Kladovei, a fost haiducul Ghiţă, pe a cărui soră aga Regep o ţinea în haremul său (75). De aceea, Karađorđe, la 13 noiembrie 1812 a dat poruncă Consiliului, ca voievodul Kladovei “să dea drumul haiducilor (sârbi) în partea aceea, spre a închide drumul lui Regep şi până la cetatea însăşi să prade şi să bată tot ce se poate”, ceea ce a însemnat: să taie legăturile lui Regep cu centrele importante ale puterii otomane pe Dunăre, dar şi cu furnizorii austrieci ai insulei (76). La oferta lui Ghiţă de a trece de partea sârbilor, Karadjordje, deşi în data de 18 februarie 1813 a refuzat să trateze direct, totuşi, la începutul lunii martie 1813 a consimţit alianţa cu acesta, poruncindu-i voievodului de Kladovo, să îi permită lui Ghiţă “să stea unde vrea” (77). Ghiţă a ales Kladova, deoarece în anul 1811 acolo se căsătorise cu Jelenka, o turcoaică creştinată din haremul lui Milenko Stojković, a cărei mamă trăia la Vârciorova, pe partea română a Dunării, vizavi de Ada Kaleh (78). Această femeie de o frumuseţe deosebită a devenit un deceniu mai târziu favorita domnitorului Serbiei Miloš Obrenović şi mama fiului acestuia Gavrilo Obrenović (79).

În luna iulie 1813. a fost declarat “gihadul” împotrivă “necredincioşilor sârbi”, cu poruncă de la Mahmud al Doilea, să se purceadă la exterminarea lor şi ducerea în robie. “Turcii se năpustiră asupra norodului precum fiarele sălbatice… plânsul şi bocetele robilor sârbi se amestecau cu icnetele tâlharilor fericiţi care se grăbeau să-şi vândă marfa agenţilor de la târgurile de robi cele mai îndepărtate din împărăţia turcească” (80).

O ciocnire de proporţii mai mari dintre sârbi şi turci în anul 1813 a fost provocată de intervenţia militară a trupelor de pe Ada Kaleh, ale lui aga Regep, în scopul de a-i împiedica pe sârbii subdunăreni să treacă de pe Ada Kaleh în interiorul ţării. “Când turcii lui Regep din Ada Kaleh au trecut pentru prima dată în Ključ spre a nu permite norodului să fugă înăuntru în Serbia şi să-l întoarcă la Ada Kaleh, şi acolo se ciocniră cu Milutin, fratele lui Veljko” (81). Biograful lui Haiduc Veljko, Konstantin Nenadović a descris conflictul armat sârbo-turc prin cuvintele: “Turcii lui Regep de pe Ada Kaleh se arătară pentru prima dată la Kladova în jurul datei de 24 iunie, îi atacară pe ţăranii care-şi ascundeau averea şi membrii familiei în munţi şi au prădat patru sate şi le-au luat spre a le duce în robie pe Ada Kaleh. Primul a intrat în luptă cu ei Milutin fratele lui Veljko şi îi zdrobi pe duşmani, dar nu le-a putut smulge toţi robii şi prada, căci nu putu, cu călăreţii săi, să-i urmărească în toate părţile prin dealuri. Dar imediat după aceea, sârbii, la porunca lui Karađorđe se răzbunară suficient pe Regep: i-au incendiat satul Džavran şi tot ce se considera a fi al lui, şi tot ce au apucat au prădat şi au omorât” (82).

Paşa din Ada Kaleh, a cucerit cu armata sa Kladova în noaptea de 25 spre 26 august 1813, deoarece, procedând contrar ordinului lui Karađorđe de a se apăra Kladova cu orice preţ, voievodul Kladovei Živko Konstantinović “fugi noaptea din cetate doar cu flăcăii şi holteii săi, fără a-i anunţa pe soldaţi, care apoi fuseseră acolo toţi omorâţi”. A urmat un măcel înspăimântător asupra civililor şi trupelor, inclusiv asupra refugiaţilor din şase sate învecinate, puse sub protecţia voievodului Kladovei (83). Vina pentru predarea cu uşurinţă a sârbilor o purta şi cneazul de Kladova Kračun Nikolajević, care avea o soră în haremul lui aga Regep pe Ada Kaleh. Acesta, cu ajutorul lui Aga, a scăpat de pedeapsa cu moartea, la care a fost condamnat Živko Konstantinović de câtre Karađorđe în Belgrad, unde a şi fost executat prin împuşcare în septembrie 1813, împreună cu un membru al Magistraturii din Kladova, Josif Petrović (84). Luptele sârbo-turce au culminat cu bătălia de la Negotin, unde în ajutorul turcilor au venit “Regep din Ada Kaleh şi cneazul caravalah Karagea şi însuşi marele vizir Ruşid /Hurşid/ paşa” (85).

5. Administraţia Ada Kaleh-ului asupra cetăţii Ključ şi asupra Krainei

în anii 1813-1829

Despre împărţirea ocârmuirii otomane în vremurile ce au urmat, Vuk Karadžić a scris în lucrarea “Географско-статистическо описаније Србије” (Descrierea geografico – statistică a Serbiei), că Negotinul şi Kladova, (referindu-se la înaltul lor grad de autonomie), erau mai de demult de sine stătătoare, aşa că de curând, din anul 1813, au fost subordonate Ada Kaleh-ului, care este acum de sine stătător ca un paşalâc mic” (86).

Unul din cele mai rele măsuri întreprinse de “administraţia Ada Kaleh-ului” faţă de populaţia sârbă, se referea la destabilizarea instituţiilor Bisericii Creştine Ortodoxe. “În jurul anului 1807 a venit la Orşova un preot grec şi s-a plâns negustorilor de aici, că nu are cu ce să se ducă mai departe încotro plecase. Negustorii i-au strâns imediat şi i-au dat ceva bani, dar el, în loc să meargă unde zicea că plecase, se duse pe Ada Kaleh la Regep şi mai întâi deveni la el pandur, apoi ca un bulibaşa peste panduri, cu care mergea prin Valahia de se lupta, şi la urmă ca supraveghetor al sării, pe care Regep o expedia pe nave în Bosnia şi o vindea. În anul 1813 când Regep porni la Constantinopol, îl întrebă pe acel preot ce doreşte să-i rezolve pentru că l-a slujit, iar el îi răspunse că ar dori să fie la Belgrad vlădică. Acestea fiind zise, Regep îl trimise imediat cu recomandările sale la Sofia, unde-l făcură episcop, dar fiindcă între timp marele vizir /Hurşid paşa/ deja pusese la Belgrad pe un popă din Niş, care, pe vremea războiului cu sârbii, i-a scris scrisori şi i-a tălmăcit, el veni în Serbia ca mitropolit (87). Arătând că abuzurile vlădicilor greci, ale fanarioţilor rău fămaţi, care “blestemau poporul şi şi-l supuneau cu ajutorul puterii turcilor” se urâseră poporului sârb, Radoslav Grujić citează tocmai “exemplul de la Ada Kaleh”: “Aga Regep a pus de mitropolit pe un călugăr grec netrebnic, unul care s-a lepădat de mantie călugărească, care fusese la el, în Ada Kaleh, pandur şi bulibaşă” (88).

Ambiţiile domnitorului Ada Kaleh-ului, după cum a reieşit, au depăşit posibilităţile sale, astfel că, nereuşind să devină vizir în paşalâcul Belgradului, a fost executat de către autorităţile otomane în octombrie 1814 cu acuzaţii că l-ar fi ajutat pe Karađorđe în organizarea Primei răscoale sârbe (89).

Pe de altă parte, în privinţa ajutorului acordat sârbilor în eforturile de a se feri de atacuri în Paşalâcul Vidinului, s-au remarcat fraţii lui aga Regep: aga Becir şi aga Sali, care după moartea fratelui lor refuzau să predea Ada Kaleh noului comandant, beiului Derviş, fiul lui Mustafa paşa din Belgrad, omorât de dahii (90). Aşa s-a întâmplat ca fraţii lui Regep să fie aliaţii lui Miloš Obrenović pe timpul celei de a doua răscoale a sârbilor în 1815, în luptele împotrivă unui feroce sârb turcit Sulejman paşa Skopljanac, urmaşul nobilului Mihail din Bugojno. În luna mai 1815, din ordinul lui Miloš, unul din conducătorii răscoalei sârbilor Pavle Cukić a fost numit să meargă la Ada Kaleh “cu trupa sa, pentru a-l elibera pe încercuitul aga Becir şi să-i lase o unitate de sârbi la Ada sub comandanţi sârbi” (91). Însă, fiind sub asediul lui Sulejman paşa Skopljanac, ei n-au reuşit să menţină Ada Kaleh-ul, printre altele şi din cauză că s-a renunţat la trimiterea ajutorului sârb în momentul când armata turcă sub Maraşli paşa ajunsese la Morava (92).

În acea perioadă pe scena politică a Serbiei a păşit, chiar de pe Ada Kaleh, un grec din Ioannina, Georgios Papazoglu, respectiv Đorđe Popović /Ćeleš/, persoană ce s-a bucurat de cea mai mare încredere din partea lui Miloš Obrenović. Mihajlo Gavrilović scrie despre el: “În anul 1814 fusese în Valahia, unde un conaţional de-al său i-a încredinţat porcii spre a-i vinde în Banat. El a şi făcut-o, dar cu banii aceştia nu s-a întors la grec, ci s-a dus la Ada Kaleh. În anul 1815 fraţii lui Regep, strâmtoraţi de armata sultanului, l-au trimis – ca pe un creştin, deoarece sârbeşte nu ştia deloc – la sârbi spre a se înţelege cu aceştia, ca Miloš să lupte cu ei împreună împotriva sultanului. Văzând Đ. Popović că tratativele lui Miloš cu turcii se vor încheia cu bine şi că nu va ieşi nimic din plănuita acţiune comună, nu mai vru să se întoarcă la Ada Kaleh, unde ar fi fost robit de armata regală, ci rămase alături de Miloš. Aşa a deprins puţină sârbă şi a devenit interpret, împuternicit în conacul cneazului din Beograd şi a fost principalul intermediar al lui Miloš la vizir” (93). Evenimentele furtunoase din anul 1815 s-au finalizat cu predarea lui aga Becir şi aga Sali lui Veli paşa, Derviş bei Mustafapašić a fost înaintat la rang de paşă pe Ada Kaleh, iar Sulejman paşa Skopljanac, până atunci vizir al paşalâcului Belgrad, a fost numit vizir în Bosnia (94).

Sara Karapandžić, văduva lui Mihail, fost cneaz al Krainei, în luna martie a anului 1816 într-o scrisoare adresată lui Vuk S. Karadžić relatează: “În Ada rămase Derviş bei, de sârbi se aude de bine, dar nu ştiu până când” (95). Temerile sale s-au adeverit deja în anul 1818. Derviş bei a fost numit vizir la Vidin, iar Abdurahman paşa a devenit “comandant şi înaltul apărător al Ada Kaleh-ului”. Pe timpul ocârmuirii sale, în ianuarie 1821 a izbucnit răscoala în Valahia, iniţial îndreptată împotriva boierilor autohtoni. Un rol important în cadrul răscoalei l-a avut Ghiţă, fostul haiduc aliat al lui aga Regep. S-au purtat lupte aprige împotriva turcilor în zona mănăstirii Tismana, de dincolo de Dunăre. Un raport rusesc din acea perioadă sună astfel: “Un comandant de panduri pe numele său Ghiţă, având sub comanda sa vreo mie de oameni, este stăpân în munţii ţinutului Mehedinţi şi zilnic îi atacă pe turci” (96). Ştirea de pe teren a fost confirmată şi de Vule Gligorijević, informatorul lui Miloš Obrenović, “care prin intermediul soţiei era indirect rudă cu Ghiţă.” “Astăzi sosi negustor din Orşova…şi de la el înţelesei noutăţi neconvenabile: că Valahia toată a căzut sub turci… şi că doar Ghiţă se mai menţine prin munţi cu 1.000 de suflete” (97). Pe timpul luptelor, Jelenka, nevasta lui Ghiţă, a petrecut cu mama lui la Vârciorova, vizavi de Ada Kaleh (98).

În acelaşi an 1821 pe Abdurahman paşa l-a înlocuit în funcţia de domnitor al Ada Kaleh-ului, Abdul Kerim paşa, dat fiind că predecesorul său devenise vizir al Beogradului.(99) La solicitarea lui Miloš Obrenović, în ianuarie 1822, Jelenka trece în capitala sa Kragujevac, “fiind aici de trebuinţă pentru instruirea Petriei, fiicei Domnitorului, în treburile femeieşti” (100). În anul următor favorita lui Miloš avea să fie interpret cu ocazia vizitei făcute de soţia lui, Ljubica Obrenović, la soţia lui Abdurahman paşa, fost al Ada Kaleh-ului, iar acum vizir al Belgradului, “căci cunoştea limbile acesteia: turca şi valaha”, iar deja după trei ani apărea în public drept a doua soţie a lui Miloš şi mama fiului său Gavrilo (101). De Crăciun în anul 1826, pe când părăsea Belgradul trecând spre a fi vizir în Bosnia, “spre a-i pune la punct pe bosnieci”, Abdurahman a primit delegaţia boierilor sârbi, de care s-a despărţit în ton prietenesc, cu inevitabila pomenire a Ada Kaleh-ului în contextul relaţiilor diferitelor nivele de ocârmuire otomană; pe vremea domniei sale a fost asigurată autonomia fiscală a Serbiei şi premizele pentru emanciparea totală a acesteia de sub stăpânirea turcească.

Pe timpul ocârmuirii lui Abdul Kerim asupra Ada Kaleh-ului, privilegiile de autonomie deja ciuntite ale Krajinei şi Ključ-ului au fost semnificativ degradate. Cneazul Krajinei, Cenča, “supus total turcilor”, sub patronajul lui Abdul Kerim paşa, a introdus noi biruri, informându-l în prealabil că şi “Krajina intenţionează ca împreună cu Serbia să se ridice împotriva turcilor” (103). Una din danii nou stabilite se referea la taxe pentru viţa de vie: “Hagi Abdul Kerim Arif paşa, muhafuz de Ada Kaleh, prin prezentul ordin, le ordonă cadiului Fetislamului, voievodului Fetislamului Seifudin paşa, voievodului Negotinului, aznadar aga Sulejman, baş-cneazului Fetislamului, Nikola, baş-cneazului Negotinului, Stanoje, baş-cneazului Cenča şi întregului popor creştin şi cnejilor din satele şi oraşele ţinutului Negotin, ca de acum şi până în veac să încaseze de la norod şi taxa de vie, câte 52 parale. Scris în 1238-1822” (104). Spre deosebire de situaţia de dinaintea Primei răscoale a sârbilor, Ključ şi Krajina au fost în situaţia ca, conducătorii- cnejii lor, să fie numiţi şi revocaţi din funcţie de câtre paşa de Ada Kaleh, au fost stabilite obligaţiile de robotă şi de tractare a navelor prin Porţile de Fier cu forţă umană, în fiecare sat a fost instalat un sub-paşă.

În anul 1828/1829 ocârmuitor al Ada Kaleh-ului a devenit Osman paşa, fiul sârbului turcit Sulejman paşa Skopljanac; el a intensificat represaliile asupra supuşilor săi sârbi din Ključ şi Krajina. Terminarea războiului ruso-turc şi Pacea de la Edrene din 1829 au creat Turciei obligaţia de a restitui Serbiei administraţia teritoriilor luate în anul 1813, dar prevederea aceasta va mai rămâne câţiva ani următori doar pe hârtie (105). Prin hatişeriful din 3/16 august 1830, Miloš Obrenović este confirmat în funcţia de baş-cneaz, care va deţine puterea armată necesară pentru înlăturarea neliniştilor şi neorânduielilor “şi pentru poliţia ţării”. Tuturor musulmanilor, cu excepţia celor care aparţin de garnizoanele oraşelor, le este interzis să locuiască în Serbia, şi acelora care aveau averi imobile, le-a fost lăsat un răgaz de un an, spre a le vinde sârbilor.

Imediat după încheierea păcii ruso-turce, pe Ada Kaleh a fost construit un port mare şi au fost renovate clădirile existente, ceea ce a creat condiţii pentru dezvoltarea comerţului (106). Factor perturbator erau însă stăruinţele ocârmuitorului insulei de a nu accepta abateri de pe poziţia de stăpân asupra ţinuturilor Ključ şi Krajina. Dimpotrivă, le permitea trupelor lui Uzun Ali, ca din Kladova să pornească în acţiuni de tâlhărire a satelor învecinate, ceea ce sprijineau trupele sale din Sip şi din Tekija (107). După cum conchide Vladimir Stojančević, finalizarea de drept a conflictului sârbo-turc în Ključ, s-a instituit definitiv abia când cneazul Miloš şi paşa Ada Kaleh-ului au primit raport oficial de la Constantinopol privind obligaţia de retragere a otomanilor de pe partea de uscat a ţinutului Ključ, mai puţin de pe terenul cetăţii Fetislam (108). După punerea în practică a acestei hotărâri, un însemnat număr de creştini a părăsit Ada Kaleh-ul şi s-a aşezat în Kladova; printre alţii: negustorul de vite Marinko Dumitru cu fii Ilija şi Nikola, meseriaşul Petar Kostandin cu fiul Dimitrije, Dimitrije Božinović cu fratele Boško şi nepotul Toma Đorđević, Njagul Petrović, Simo Kostandinović cu fiul vitreg Ghiţă, Jovan Živković, Dimitrije Barbul (109). Până în anul 1833 paşa din Ada Kaleh lua, pe seama zeciuielii, din Ključ şi Krajina: 70.000 ocale grâu (1 ocă = 1,28184 kg), 12.000 ocale orz, 15.000 ocale porumb, 7.000 ocale must pentru “viile fără de stăpân din Ključ”, o jumătate ocă de miere de la fiecare stup, 30.000 bucăţi lemne, 6.000 ocale mangal, 300 care de fân a câte 200 ocale, 100 care de paie; aceste danii au sărăcit într-atâta ţinutul Kladovei, încât era mai rentabil să te muţi în alta parte şi să revii spre a continua activitatea după încetarea represaliilor (110).

6. Insulă între Răsărit şi Apus

Prin hatişeriful din noiembrie 1833 musulmanilor le-a fost prelungit termenul de emigrare din Serbia la 5 ani, dar ţinuturile Ključ şi Krajina au fost în fine restituite Serbiei. În anul următor, Miloš Obrenović a dispus efectuarea lucrărilor de explorare şi de curăţire a porţiunii navigabile a Dunării prin Porţile de Fier (111). La mai puţin de o lună după aceea, Stefan Stefanović, comandantul militar al Dunării şi Timocului, îl informează pe cneazul sârb că, groful Széchenyi a intrat în carantină; deja a doua zi confirmă sosirea scrisorilor sale către Osman paşa şi groful Széchenyi (112). În anul 1833 Széchenyi a fost numit comisar pentru lucrările de regularizare pentru Dunărea de Jos şi sub supravegherea lui, în octombrie 1834 a fost alcătuit planul pentru regularizarea Porţilor de Fier în regiunea Ada Kaleh-ului. Aceste activităţi maghiaro-austriece erau impuse de introducerea vapoarelor în navigaţia pe Dunăre. Prin aceasta perspectivele comerţului austro-turc primeau o nouă dimensiune, şi faptul nu a scăpat atenţiei lui Miloš, astfel că a stăruit cât i-a stat în putinţă, chiar şi prin obstrucţionarea efectuării activităţilor de construcţii la Porţile de Fier, să asigure Serbiei poziţii cât mai autoritare (113). István Széchenyi (1791-1860), politician-reformator maghiar, teoretician şi scriitor, într-o serie de eseuri politice publicate în perioada 1830-1833, expunea propuneri concrete pentru reacţii de succes din partea societăţii austriece şi a celei maghiare la provocările modernizării. Unul din proiectele sale cele mai importante a fost tocmai facilitarea condiţiilor de navigaţie pe porţiunea Dunării de Jos până la Marea Neagră, pentru care depăşirea obstacolelor de la Porţile de Fier era o cerinţă crucială. Şederea sa pe Ada Kaleh a avut ca şi rezultat construirea drumului numit Széchenyi pe malul stâng al Dunării, iar la iniţiativa sa a fost introdusă navigaţia vapoarelor pe aburi pe Dunăre. A mai rămas cunoscut ca lider al aripei de dreaptă, mai temperate a mişcării reformatoare din Ungaria şi ca rival al lui Kossuth Lajos, adeptul unor schimbări radicale.

Tendinţa înnăscută a lui Miloš de a depăşi problemele politice fără a face uz de forţă armată, a influenţat şi plecarea sa la Constantinopol spre a se închina sultanului la mijlocul anului 1835. În cursul acestei călătorii, vaporul cu cneazul sârb şi suita sa compusă din 60 de membri, în data de 20 iulie/2 august 1835 a sosit în portul Ada Kaleh. “Aici Cneazul Miloš şi suita sa au fost întâmpinaţi de câtre Osman paşa, comandantul Ada Kaleh-ului, dar a venit şi comandantul Orşovei, maiorul Milenković cu câţiva ofiţeri. La intrarea în oraş oaspeţii au fost întâmpinaţi şi salutaţi cu salve de onoare trase de optsprezece tunuri. În aceeaşi zi şi-au continuat călătoria pe Dunăre” – a notat un participant la călătorie, Sima Milutinović Sarajlija (114). La Răsărit mai domnea încă aparenţa stabilităţii Imperiului Otoman, pe valurile căreia plutea cu succes viaţa economică a insulei Ada Kaleh, bazată pe comerţ internaţional.

Pe malurile Dunării de Sus, în anii patruzeci, conflictul politic dintre István Széchenyi şi Lajos Kossuth s-a agravat ajungând la dimensiuni dramatice. Solicitările lui Kossuth pentru autoadministraţia Ungariei în cadrul Monarhiei Habsburgice, apelurile de boicotare a mărfurilor aduse din alte părţi ale Împărăţiei au dus societatea maghiară la evenimentele revoluţionare din 1848, începând cu 15 martie 1848. Victoria de scurtă durată a lui Kossuth s-a încheiat cu înfrângerea definitivă a armatei eliberatoare maghiare la Timişoara în data de 9 august 1849, când acţiunile unite ale armatelor imperiale austriece şi ruse, au determinat abdicarea sa şi retragerea în Turcia. Prima parte a exilului său s-a desfăşurat pe insula Ada Kaleh, începând cu 25 august 1849. “Pe insulă Kossuth a fost întâmpinat regeşte, iar de aici şi până la Vidin l-au însoţit oamenii lui Mustafa de Ada Kaleh” (115).

Noua administraţie sârbească a acordat o atenţie însemnată ţinuturilor de graniţă ale ţării, astfel încât medicul raional Andrija P. Ivanović în lucrarea sa Opisanije Okružija krajinskog (Descrierea Raionului Krajina), publicată în anul 1853, a consemnat date privitoare la insulă: “Mai jos de Tekija, pe insula dunăreană dintre Serbia şi Banat se află vechea cetate denumită Ada Kaleh, cu 120 de case şi 112 familii turceşti; aici trăiesc şi 45 de creştini. Această cetate are 312 ostaşi, aflaţi sub comanda lui Miralaj. Aici trăieşte un cadiu şi turcii îşi au geamia lor. Acestei cetăţi îi aparţine şi castelul, aflat în dreptul acesteia, pe malul sârbesc, o mică cetate sub pază turcească, ce-şi închide porţile în fiecare zi după asfinţitul soarelui” (116).

După doar patru ani, în anul 1857, guvernatorul regional al ţinutului Ključ, Ilija Pčelar a publicat noi date despre situaţia insulei Ada Kaleh: “Mai jos de Tekija, la distanţă de treisferturi de oră, chiar pe cotitură şi la mijlocul Dunării dintre Serbia, Chesaria şi Valahia, se află cetatea Ada Kaleh, foarte solid şi priceput construită pe insulă, cunoscută dealtfel în hărţi ca şi “Neu Orsova”, cu 135 case şi 485 turci, printre care trăiesc şi aproximativ 30 de suflete creştine. În cetatea aceasta există o garnizoană turcească formată din 500 ostaşi, aflaţi sub comanda comandantului Miralaj. Turcii în acea cetate au geamie proprie şi un cadiu. Austriecii au subzidit într-un mod miraculos cetatea aceasta cu multe lagune şi cu bolţi subterane şi au dotat-o cu turnuri necesare şi cu cetăţi mici înconjurătoare, iar după finalizare au predat-o turcilor pe bază de tratat, fără vreo bătălie. Această cetate, de cum a apucat pe mâinile turcilor, nu a fost cucerită până azi de nimeni. De această cetate aparţine şi castelul “Fort Elisabeth”, în dreptul aceleiaşi cetăţi, pe malul sârbesc, cetate edificată tot de nemţi cu măiestrie, cu un turn de veghe deosebit de înalt. Cetatea Castel se închide în fiece zi la asfinţitul soarelui şi pricinuieşte călătorilor mari neplăceri, iar negustorilor însemnate piedici, căci pe acolo, pe timp de noapte, nici pe uscat şi nici pe apă, nu se poate trece. În cetatea Castel, şi în vremurile noi, mulţi locuitori sârbi şi-au găsit moartea şi mormântul în Dunăre. Sunt multe asemenea exemple triste. Toate cele trei cetăţi existente în ţinutul aceasta depind de valiul din Vidin” (117).

Modalitatea de călătorie prin Castel /Elisabethfort/ în anul 1860 a fost descrisă plastic de Felix Kanitz: “În 26 iulie când am navigat prin cetatea cu terase Elisabethfort, noi ne-am grăbit, căci drumul care se ramifica la râul Kašajna, pentru a se ocoli bariera turcească, era, ce-i drept, început, dar nu şi terminat. Chiar la asfinţitul soarelui am ajuns în faţa cetăţii care ţine de Ada Kaleh, ale cărei bariere şi porţi se închideau fără posibilitate de tăgadă imediat ce răsuna prima chemare a muezinului pentru rugăciunea de seară. Călătorul, care ar fi întârziat din întâmplare, ar fi putut doar sub cerul senin să aştepte ora când muezinul, chemând la rugăciune, va anunţa ziua următoare (118).

Configuraţia politică a forţelor în regiunea Ada Kaleh a fost modificată într-o măsură însemnată de acceptul sultanului, la insistenţele Franţei, pentru unirea României, în anul 1861. Celorlalte ţări creştine aflate sub sceptrul otoman le-au rămas de purtat lupte grele pentru emanciparea definitivă. În primii ani ai existenţei sale, România şi-a adus o contribuţie importantă la înarmarea armatei sârbe, permiţând tranzitul armamentului rusesc, destinat sârbilor, peste teritoriul său. Soluţionarea conflictului sârbo-turc pe cale paşnică a survenit în anul 1867, când şase cetăţi turceşti, printre care şi Fetislam din Kladova, au fost predate în administrarea sârbilor, iar Castelul /fostul Elisabethfort/ de vizavi de Ada Kaleh, anexa seculară a insulei, conform înţelegerii la care s-a ajuns între turci şi sârbi, a fost făcut una cu pământul în anul 1868 (119).

Harta Ada Kaleh 1869-1887

În cursul conflictului armat sârbo-turc din anul 1876, cu ocazia protestului Austro-Ungariei legat de pericolul de blocare a navigaţiei pe Dunăre, guvernul sârb a emis ordin la 19 iunie, să nu fie întreprinse acţiuni armate ofensive pe Dunăre. Aşa cum conchide Vladimir Jovanović, “nu a fost nici în interesul noastru să se dezvolte lupta pe Dunăre, pe motiv că turcii, cu flota lor dunăreană, ar fi putut să bombardeze întregul nostru mal dunărean de la Radujevac până la Porţile de Fier, în timp ce noi am fi putut să atacăm doar Ada-Kaleh” (120).

În urma Tratatului de la Berlin din anul 1878, administrarea Ada Kaleh-ului a fost preluată de Austro-Ungaria. Prin prevederea art. 52 a fost prescris ca, pentru a se mări securitatea existentă a navigaţiei pe Dunăre, “ceea ce reprezintă un interes european comun… toate cetăţile şi fortificaţiile care se află de-a lungul malurilor râului, de la Porţile de Fier până la vărsare, vor fi distruse”, iar vapoarelor militare le este interzisă navigaţia pe Dunăre în aval de Porţile de Fier. Austro-Ungariei i-a fost încredinţată efectuarea lucrărilor de îndepărtare a obstacolelor pentru navigaţie, printre altele şi în zona Ada Kaleh-ului. Una din ultimele impresii ale lui Kanitz despre insulă a fost: “În mijlocul fluviului măreţ se iviră bastioanele luminate ale Ada Kaleh-ului, insulei fortificate care din anul 1878 aparţine maghiarilor, ale cărei reflexe se refractau în oglinda întunecată a apei, iar contururile ascuţite ale turnului alb cu ceas şi ale minaretului, se proiectau minunat pe munţii înalţi ce flancau fluviul de ambele părţi. Punctele individuale luminoase de pe partea cealaltă, trădau existenţa caraulelor, de pe care Austria, indiferent de motivele politice, a dorit să împiedice contrabanda cu sare şi tutun, la care recurgeau bucuros vecinii ei sârbi. Se auzeau abia perceptibil glasurile gardienilor turci care făceau schimbul, asupra întregii zone sa instalat pacea şi liniştea divină, iar în suflet a început să se strecoare melancolia. Întreaga viaţă parcă s-a stins. Doar pe fâşia îngustă de pământ care reprezenta graniţa maghiaro-română, pâlpâia flacăra focului gardienilor în faţa caraulei, lângă care, o capelă construită în stil oriental, marca locul unde, după catastrofa de la Şiria din 24 august 1849, a zăcut în pământ lucrul cel mai de preţ al Ungariei, pentru ca de ziua Sfintei Marii în anul 1853 să strălucească într-o lumină nouă”. (121). În încheiere Kanic spune: “În afara câtorva cazărmi, clădiri administrative iniţial austriece şi a bisericii transformate în geamie, localitatea lăsa o impresie destul de jalnică” (122).

Sfârşitul secolului al XIX-lea a fost caracterizat de relaţii solide dintre insulari şi partenerii sârbi de pe malul drept al Dunării. Una din activităţile cele mai rentabile a fost pescuitul peştilor mari din familia morunilor, foarte vestiţi pentru calitatea cărnii şi a icrelor din care se prepara vestitul “Caviar de Kladova”, care decenii de-a rândul făcea parte din oferta celor mai renumite restaurante din Vestul european. O serie de bulboane din zona Porţilor de Fier au fost un adevărat loc ideal pentru pescuirea peştilor maritimi gigantici care nu arareori aveau greutatea de 500 kg şi chiar mai mult. În ţinutul Ključ cele mai importante bulboane au fost Vrška şi Kosovica în hotarul localităţii Sip, bulboana începând de la râul Kašajna până la Castel /Elisabethfort/ şi bulboana Džervin în hotarul localităţii Tekija. Bulboana Džervin, proprietatea comunei Tekija, a fost dată cu chirie lui Fazli Sadik de pe Ada Kaleh în vederea exploatării economice; pentru succesorii căruia, Comisia de Stat a Regatului Serbiei, în data de 10.08.1895, a hotărât că au suferit o pagubă de 4.000 dinari, iar proprietarul însuşi, Tekija, pagubă de 34.000 dinari, totul datorită înrăutăţirii condiţiilor de exploatare cauzată de lucrările de construire a Canalului Navigabil Sip (123). Un alt produs al insulei care multă vreme a fost prezent pe malul sârbesc în hotarul Kladovei a fost tutunul “Adakalac”, ceea ce va servi ulterior ca şi bază pentru propunerea de înfiinţare la Kladova a întreprinderii de prelucrare a tutunului (124).

După Primul război mondial insula a fost restituită României; locuită cu precădere de turci, decenii de-a rândul a fost o adevărată oază orientală miniaturală în inima Europei. Prin aşa zisul Protocol al lui Ninčić, privind trasarea definitivă a liniei de frontieră dintre Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi Regatul României din 24.11.1923, care se suprapune aproape întru-totul cu frontiera stabilită dintre două provincii romane antice. Statul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor i-a recunoscut României suveranitatea asupra insulei Ada Kaleh (125). În istoria modernă a sârbilor, insula Ada Kaleh a rămas în amintire ca şi locul din care un grup de luptă german a efectuat desant pe malul Serbiei într-un raion de importanţă strategică deosebită datorită utilajelor de tractare a vapoarelor prin canalul navigabil Sip, eveniment de la care a început războiul forţelor Axei împotriva Regatului Iugoslaviei (126).

Harta Ada Kaleh

Harta Ada Kaleh

Harta Ada Kaleh

Harta Ada Kaleh

Harta Ada Kaleh

Tratatul dintre Iugoslavia şi România privind construcţia şi exploatarea sistemului hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier pe fluviul Dunăre, în vigoare de la data de 16 iunie 1964, a avut ca şi efect strămutarea populaţiei de pe Ada Kaleh în perioada 1968-1970; după relocarea completă a grandioasei cetăţi austriece pe insula Şimian, insula s-a scufundat pentru vecie în albastrul Dunării.

Unicul obiect rămas pe malul sârbesc, drept mărturie a existenţei insulei dunărene dispărute, este mecanismul ceasornicului de pe Turnul ornicului, care în anii şaptezeci ai secolului trecut, împodobea clădirea Oficiului Vamal din Prahova, iar după strămutarea funcţionarilor statului în spaţii noi, a rămas, alături de ruina părăsită, o mărturie a ticăitului demult amuţit al vremurilor apuse. (127).

NOTE

(1) Hărţile cele mai vechi păstrate ale insulei din secolul XVIII: a) Joseph Deharo, Plan de I ‘Ysle de Orşova et de la fortification situee sur le Danuve… Museum of Archeology in Istanbul, inv. 5842; b) Avon von Bellavich, Plan des gegen das Turkische Gebeit ausgestellen Banatischen Cordons mittelst welchen die bereits vorhandene qut-und Brauchbahre alte, dann die neu zu errichten antragede Wachhaltnussen als Chardaquen, Wachthauser, Erdund Ruhr-Hutten nach ihrer verschiendenen Bau-Arten mit distinguierten Farben aufgezeichnet seynd-War Archives Vienna 1774; c) F. von Reilly, Karte von dem Osmanischen Reiche in Europa 1796. Pentru observarea poziţiei insulei înainte de scufundare în 1971, 44 grade 43′ ON; 22 grade 26’ 60 E relevante sunt: a) harta militară a Institutului topografic al Ministerului Apărării al României din anul 1962; b) Pilotska /”Locmanska karta reke Dunav od Moldave Veke / 1048 km/ do Turnu Severina /931 km/ po levoj obali i od Vince /1048 km/ do Kostola /931 km/ po desnoj obali – Gvozdena vrata” la scară 1:15000, ediţia Secretariatului Comisiei dunărene din anul 1955. Izvoarele române vorbesc în general de o lungime a insulei de 1750 metri, în timp ce Radoje Zečević în lucrarea “Srbija i medjunarodni položaj Djerdapa” Beograd, 200, pag. 49, nota 98 emite informaţia confirmată şi de “Pilotska karta…” – 1780 metri. B) În “Starim srpskim zapisima i natpisima” Lj. Stojanovića, volum 2, nr. 3645, la anul 1791 este înscris: “…şi au luat Nemţii de la Turci: Belgradul, Smederevo, Požarevac, Adekale…”. În acelaşi înscris, nr. 3651 Hadži Ruvim în dreptul anului 1793 a înscris: “…şi au predat Nemţii Turcilor; Belgradul, Smederevo, Adakale”.

(2) Mapa evidenţiată cu număr 14/4633 a muzeului Topkapu Saraj din Istambul, cu aspectul Ada – Kaleh şi a împrejurimilor din anul 1738. Informaţia preluată de la: Gligorije Elezović, Prilozi za istoriju manastira Bukova kod Negotina, Beograd 1941, pag. 20 şi 49-51. Dealtfel în turcă “SIG” care se pronunţă “SG” înseamnă “apă puţin adâncă” sau “mal nisipos”, ceea ce ar putea fi grăitor pentru structura insulei mici.

(3) Privind trecutul mitic al Ada-Kaleh mai detaliat: Ranko Jakovljević, Gvozdena vrata Atlantide, Belgrad anul 2005 şi Atlantida u Srbiji, Belgrad anul 2008.

(4) Carmen Bulzan, Florina Bulzan, Interacţiune socială şi comunicare interculturală în clisura Dunării, Craiova 2007, 269, şi nota 103. Astfel stabileşte trecerea Dunării şi Cornel Bărsan, Revanşa Daciei, Craiova, pag. 176 pe hartă, cu prezentarea drumului legiunilor romane spre Dacia în Primul război anii 101-102.

(5) Feliks Kanic, Serbia, Zemlja i stanovništvo, Belgrad 1987, volumul 2, pag. 499.

(6) Procopius, De aedificiis IV 6; Citat conform Dr. A. Gheorghe, Alexis Project: Ada Kaleh; Proceedings of the XIX th International Congress of Roman Fronteer Studies, edited Zsolt Visy, University of Pecs 2005.

(7) Idem.

(8) Idem. Jelena Rankov, Karataš- Statio cataractum Dianae, “Djerdapske sveske” II, Beograd 1984.

(9) Mai detaliat: Ranko Jakovljević, Svi djerdapski mostovi, Kladovo 2002, pag. 28-29.

(10) Citat din: Feliks Kanic, Serbia, Zemlja i stanovništvo, Beograd 1987, volumul 2, pag.507.

(11) Radmila Tričković, Dva turska popisa Krajine i Ključa godine 1741, Miscellanea 2, Belgrad 1973, pag. 281. O Zevsu i Dijani kao mugućim izvorima naziva djerdapskih naseobina: Ranko Jakovljević, Gvozdena vrata Atlantide, Belgrad 2005, pag. 27.

(12) Ranko Jakovljević, Put svetog Nikodima, Belgrad 2007, pag. 40-41.

(13) Radmila Tričković, lucrarea menţionată, pag. 281. În anul 1569 un crescător de şoimi, împreună cu fratele şi fiul său, a fost luat în evidenţă de câtre organele de recensământ turceşti ca fiind locuitor al Šainei: Olga Zirojević, Opština Kladovo u periodu turske vladavine, do 1683. g, “Baštinik” nr.1, Negotin 1997, pag. 20.

(14) Petar Rokai şi grup de autori, Istorija Madjara, Belgrad 2002, pag. 85.

(15) O slovenskom poreklu imena Kladova: Ranko Jakovljević, Rusi u Srbiji, Belgrad 2004, pag. 6-7. O slovenskom poreklu imena Turnu Severin: Ljubivoje Cerović, Srbi na tlu današnje Rumunije od ranog srednjeg veka do Pariske mirovne konferencije, Temišvarski zbornik 1, Novi Sad 1994, pag. 21.

(16) Dragoslav Antonijević, Obredi i običaji balkanskih naroda, pag. 169-170. Belgrad. Oraşul antic Zanes şi numele Dianei le identifica ca fiind sinonime şi Miroslava Mirković, Rimski gradovi na Dunavu u Gornjoj Meziji, Belgrad 1968, pag. 112.

(17) Sr. Stojković, Na srpskom lepom Dunavu, putovanje od Beograda do Radujevca, Belgrad 1893, preluat de la R. Jakovljević, Atlantida u Srbiji, Belgrad 2008, pag. 241.

(18) Aleksandar Nicić i Jovan Protić, Lečenje i postupak sa neuropsihijatrijskim bolesnicima u narodnoj medicini Timočke krajine, Razvitak nr. 2, Zaječar 1986, pag. 88.

(19) Petar Rokai şi grup de autori, Istorija Madjara, pag. 169.

(20) Djordje Janković, Podunavski deo oblasti Akvisa u VI i početkom VII veka, Beograd 1981, pag. 176-177 şi 185. Despre erezia lui Bonos a se vedea: Nebojša Ozimić, Episkopi Niša od IV do VI veka, “Peščanik” I, Arhiva de istorie Niš anul 2003.

(21) Ranko Jakovljević, Atlantida u Srbiji, Belgrad 2008, pag. 10-12.

(22) Petar Rokai şi alţi autori, Istorija Madjara, pag. 67. Conform monografiei Turnu Severin – Municipiul Drobeta, Costea Achim şi grup de autori, T. Severin 1972, pag. 24, banat cu sediul în T. Severin a fost fondat în anul 1230, în timp ce la Ileana Roman, în monografia Ada Kale – Ileana Roman, Viaţa şi opera insulei Ada-Kaleh, Turnu Severin 2005, la

http://www.ccm.ro/ada_kaleh /saan _carolina.htm se află informaţia că Banatul a fost înfiinţat în anul 1233.

(23) Istorija Madjara, pag. 76; Turnu-Severin Municipijum Drobeta pag. 24

(24) Siniša Mišić, Kralj Stefan Uroš Drugi Milutin i Bugari, Braničevski glasnik nr. 2, Požarevac 2003/2004, pag. 8-9.

(25) Istorija Madjara, pag. 97.

(26) Idem, pag. 98.

(27) Ileana Roman, http://www.ccm.ro/ada_kaleh/saan_carolina.htm. “Turnu Severin-Municipiul Drobeta”, pag. 27.

(28) Mitropolit Nestor Vornicescu, Prepodobni Nikodim-ktitor svetih bogomolja, publicat în: R. Jakovljević, Put Svetog Nikodima, Beograd 2007, pag. 74-75.

(29) Ranko Jakovljević, Put svetog Nikodima, pag. 33.

(30) Ileana Roman, http://www.ccm.ro/ada_kaleh _carolina.htm

(31) Idem. Istorija Osmanskog carstva, pr. Rober Mantran, Beograd 2002, pag. 53. Sursa de pe internet menţionează informaţia că acest fapt s-a petrecut în anul 1390, când au fost ocupate şi Vidinul şi Orşova; este indubitabil faptul că Vidinul a fost ocupat în anul 1393, aşa cum este menţionat şi în “Istorija Osmanskog carstva”.

(32) Ileana Roman, http://www.ccm.ro/ada_kaleh _carolina.htm

(33) Despot Stefan Lazarević, književni radovi, pregătire pentru tipar: Djordje Trifunović, Beograd 1979, pag. 167-168. Mai detaliat despre aceasta: Ranko Jakovljević, Put Svetog Nikodima, pag. 29-42.

(34) Ileana Roman, http:// http://www.ccm.ro/ada_kaleh /saan _carolina.htm

(35) Idem.

(36) Idem.

(37) Vuk Stefanović Karadžić, Istorijski spisi II, Belgrad 1969, pag. 280.

(38) Marsigli, Danubius Panonnico Mysicus 1738, vol. II, pag. 25, 27.

(39) Ileana Roman. Idem.

(40) Feliks Kanic, Srbija, zemlja i stanovništvo, volumul 2, pag. 507. Elisabeta /1691 – 1750/ este fiica voievodului Rudolf de Bruncvik-Lineburg, mama Mariei Terezia. Turcii pentru acest loc şi pentru fortificare au folosit denumirea Şistab, aşa cum menţionează Sr. Stojković în jurnalul de călătorie “Na srpskom lepom Dunavu – od Beograda do Radujevca” Belgrad 1893; de consultat şi R. Jakovljević, Atlantida u Srbiji, Belgrad 2008, pag. 256.

(41) Ileana Roman. Idem.

(42) Feliks Kanic. Idem.

(43) Ileana Roman. Idem.

(44) Feliks Kanic, descriind fortificaţia ca şi construcţie cu două bastioane şi cu un turn cu observator dispus ceva mai la înălţime, confirmă construcţia acestuia în anul 1736, pag. 508. Însă, la pag. 501, când pomeneşte de călătoria sa pe lângă cetate la 26 iulie 1860 el spune că: “fortăreaţă cu terase” Elizabetfort a fost construită de generalul Hamilton în anul 1730, pag. 501.

(45) Feliks Kanic. Idem, pag. 508-509.

(46) Idem.

(47) Idem.

(48) “O parte însemnată a trupelor turceşti de asediu au fost formate din ţărani valahi amărâţi din zone muntoase, care, pe timpul domniei războinicului bun Eugeniu, care a fost totodată şi politician înţelept, în zona Dunării, au fost în general lăsaţi în pace; nimeni nu s-a legat de credinţa lor, şi nici prin impozite nu au fost foarte subjugaţi – plăteau un galben de persoană. Umanul guvernator Mercy a procedat cu multă înţelegere faţă de populaţia creştină, prin urmare şi aceasta a participat voios la ridicarea marilor construcţii conform planului lui Eugeniu. Aceste edificii au rezistat până în ziua de azi, ca mărturii ale unei perioade măreţe a trecutului austriac.

Însă, după moartea lui Mercy, birocraţia regală a distrus repede opera lui Eugeniu. Fără previziune statală, ea a pierdut din vedere înaltele obiective ale Austriei în Est. Direcţionată în primul rând spre completarea vistieriei de stat mereu goale, trezoreria bunurilor de stat a prescris în Serbia şi Valahia impozite foarte mari. Şi populaţia rurală autohtonă, obişnuită permanent să caracterizeze fiecare domnie funcţie de nivelul impozitelor pe care trebuia să le plătească, în plus jignită des în exercitarea cultului său prin măsuri absolut inutile, a salutat – ceea ce anterior era inimaginabil – Turcii sosind, ca pe eliberatori mult aşteptaţi de domnia austriacă !” Feliks Kanic. Idem, pag. 510.

(49) Ileana Roman. Idem.

(50) Feliks Kanic, pag. 511

(51) Ileana Roman, idem, Feliks Kanic, pag. 512.

(52) Gligorije Elezović, Prilozi za istoriju manastira Bukova kod Negotina, cu şapte faximile în text şi două planuri în anexă, Beograd 1941, pag. 19.

(53) Idem, pag. 20-21 şi desen în anexă.

(54) Idem, pag. 21-22 şi desen în anexă.

(55) Idem. A) Elezović a citit la nr. crt. 19: “acesta este locul fortăreţei “Šanac” (?) “/Šans/”, iar la menţiunea 23 privind lăţimea râului între malul sârbesc şi insulă, menţionează: “fortăreaţa “Šanac” /Šans kal’asi/. La Kanic aceasta a fost identificată, în terminologia turcă cu Šistab, iar în izvoarele austriece ca Elizabetfort; B) arşinul are 0,6858 metri.

(56) Ileana Roman http://www.ccm.ro/ada_kaleh/sedentarizare.htm

(57) Radmila Tričković, Dva turska popisa Krajine i Ključa iz 1741, Miscellanea 2, Belgrad 1973, pag. 214-216.

(58) Idem, pag. 214-216.

(59) Idem.

(60) Ileana Roman http://www.ccm.ro/ada_kaleh/prima generatie.htm. Privind declararea războiului Turcilor de câtre Austrieci, aşa cum s-a întâmplat pe Ada-Kaleh, lasă mărturie înscrisul cronicarilor români Popa Stoica, Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, studiu şi ediţie de Damaschin Mioc, Bucureşti 1969. În traducerea în limba sârbă acest detaliu este menţionat în lucrarea: Nikola Gavrilović, Srbi i Rumuni – srpsko rumunske veze kroz vekove, Novi Sad, pag. 380-381.

(61) Idem. Feliks Kanic susţine, fără a menţiona sursa, că “fortăreaţa insulară sub conducerea personală a regelui Josif /Al doilea/ a fost asediată în 1789 şi după o blocadă mai îndelungată a fost cucerită în 1790” – Srbija, zemlja i stanovništvo, volumul 2, pag. 512-513. Regele Josif după o boală lungă şi grea, care a fost poreclit pentru aceasta în ultimii ani de viaţă “împărat muribund” a decedat la 20 februarie 1790, iar la tron a urmat fratele său, Leopold al Doilea, despre care se ştie cu exactitate că a condus operaţiunile finale în războiul austro-turc, creând condiţiile pentru semnarea Convenţiilor de pace de la Svištov.

(62) Cronica lui Popa Stoica din anul 1825, Academia de Ştiinţe Bucureşti; menţionat conform: Sava Janković, Beleške iz istorije Timočke krajine u jednoj hronici iz 1825 godine, “Razvitak” Zaječar 3-4/1971, pag. 85.

(63) Idem. Autorul menţionează numele “Adam Maovac” iar la comentariul care însoţeşte opera lui Sima Milutinović “Obzor istorije Slavjan”, editor Dušan Ivanić, îl identifică ca şi “căpitanul voluntarilor Antonije Mahovac /Maovac/ s-a predat Turcilor în luptele de la Orşova din anul 1788”, fără menţionarea sursei. Sima Milutinović, însă, în opera menţionată 298-299 vorbeşte despre atacul turcesc: “Deşi atunci i-au distrus pe Koča şi Mahovac, mai jos de Baziaş/”. Sima Milutinović Sarajlija, Srbijanka, Belgrad 1993, pag. 55 şi nota 299, pag. 568.

(64) Idem. Pop Stoica la sfârşitul acestei scene menţionează: “Apoi Tahir paşa cu 700 suflete, femei, copii – toţi Albaneji, a pornit în jos pe Dunăre, condus de husari austrieci”. De asemenea menţionează detaliul că a fost prezent la Spălarea pe faţă a lui Maovac, legat de predarea Ada-Kaleh, când i-a fost servit prosop brodat tot în aur. Cu această ocazie a aflat şi faptul că Turcii pe durata asediului “au mâncat şi au prăpădit 60 de cai”. Idem, pag. 85.

(65) Ileana Roman. Idem.

(66) Prvi srpski ustanak-akta i pisma na srpskom jeziku, volumul 1 1804-1808. Belgrad, anul 1977, editat de Radoslav Perović, pag. 89-91, document 35. Original -Academia Sârbă de Ştiinţe şi Arte, nr. 384.

(67) Idem.

(68) Vuk Stefanović Karadžić, Istorijski spisi, Belgrad 1969, pag. 97.

(69) Sima Milutinović Sarajlija, Srbijanka, Belgrad 1993, “Ravnodušje Turstva” 126-129, pag. 179 şi 167-172, pag. 180. Editorul Dušan Ivanić menţionează eronat observaţia că este probabil vorba de o erată lingvistică când se menţionează în cântec “ţunutul sultanei” în loc de “ţinutul sultanului” – lucrarea menţionată pag. 591. Însă, nu este vorba de erată având în vedere faptul că Kladovo/Ključ, tocmai ca şi domeniu al sultanei a fost ţinut cu grad pronunţat de autonomie, fapt despre care au mai scris Vuk S. Karadžić, apoi Dušan Pantelić şi Vladimir Stojančević. A se consulta V. Stojančević, Krajinski obor- knezovi i Krajina – od kraja Prvog ustanka do oslobodjenja Istočne Srbije, din culegerea “Iz istorije Srbije Drugog ustanka i knez Miloševe vlade 1815-1839”, Belgrad 1995, pag. 67-95.

(70) Ileana Roman, http://www /com.ro/ada_kaleh /sedentarizare.htm

(71) Sima Milutinović Sarajlija, Srbijanka, Beograd 1993, “Uzeće Kladova”, 30-55, pag. 237.

(72) Ileana Roman. Idem.

(73) Idem. Vuk S. Karadžić, Istorijski spisi 1, Belgrad anul 1969, pag. 35.

(74) Petar Milosavljević, Kladovo i okolina u prvoj polovini XIX veka, Zbornik radova sa naučnih skupova u Negotinu i Kladovu povodom obeležavanja 170 godina od pogibije Hajduk Veljka Petrovića i 150 godina oslobodjenja od Turaka, Negotin-Kladovo 1984, pag. 54.

(75) Vladimir Stojančević, Istorijska prošlost Ključa 1804-1839, “Baštinik” nr. 4, Negotin 2001, pag. 33. O scurtă pomenire a haiducului Ghiţă o găsim şi în poezia lui Sima Milutinović Sarajlija “Rumun”, versurile 52-59; “Ghiţa viteazul, prietenul lui Regep – aga,/ Care războiesc şi sunt prieteni împreună,/ Abraşa are ochii lucioşi,/S-a lepădat de onoarea turcească,/ Să roadă oasele râului,/ Deşi de abia şi după omorul,/ fraţilor lui Vuk, Mirko şi David,/ şi a bogatului grec Tranganele…/ “Serbijanka, Belgrad 1993, pag. 295-298. Editorul acestei ediţii D. Ivanić, a adăugat la nota 59, pag. 619: “Ghiţa viteazul 1- se pare că acesta face parte din grupul de haiduci, din armata lui Regep – aga, comandant de Ada-Kaleh, care i s-a alăturat lui Abraşa în haiducie”.

(76) Idem, pag. 33

(77) Idem, pag. 33-34.

(78) Mihailo Gavrilović, Miloš Obrenović, volumul 2/1821-1826/, Belgrad anul 1909, pag. 717-718.

(79) Idem, 718-725.

(80) Vladimir Stojančević, Srbija pred ustanak 1815 g., culegerea “Iz istorije Srbije Drugog ustanka i knez Miloševe vlade 1815-1839, Belgrad 1995, pag. 23.

(81) Vuk S. Karadžić, “Danica” 1826-1829 i 1834, Belgrad 1969, pag. 73.

(82) Konstantin Nenadović, “Hajduk Veljko Petrović krajinski vojvoda”, “Baštinik” nr. 5, Negotin anul 2002, pag. 183.

(83) Vladimir Stojančević, Istorijska prošlost Ključa 1804-1839, “Baštinik” nr. 4, Negotin, anul 2001, pag. 37.

(84) Vladimir Stojančević, pag. 37-38.

(85) Vuk S. Karadžić, “Danica”, pag. 73.

(86) Idem, pag. 140.

(87) Idem, pag. 174.

(88) Radoslav M. Grujić, Pravoslavna srpska crkva, Belgrad 1921, pag. 107-110.

(89) Mihailo Gavrilović, Miloš Obrenović, volumul 1/1813-1820/, Belgrad 1908, pag. 170.

(90) Idem.

(91) Idem, pag. 171. Aşa cum consemnează în continuare Mihailo Gavrilović, “în anul 1820 a mers fiind trimis la Constantinopol. Deja la vârsta de patruzeci de ani Dj. Popović nu a avut nici fir de păr pe cap, nici gene, nici sprâncene, nici mustaţă, şi din această cauză Miloš l-a denumit “chelul”…Ca şi favorit al lui Miloš a fost o adevărată forţă, toţi se temeau de el; dealtfel, deseori, datorită suspiciunii că le-ar trăda Turcilor secretele sârbilor, ajungea să fie în mare pericol de Miloš, care l-ar fi putut costa viaţa, dar s-a eschivat întotdeauna cu succes şi s-a bucurat până la moarte de încrederea lui Miloš. A decedat la 1 august 1825.”

(92) Petar Milosavljević, Kladovo i okolina u prvoj polovini XIX veka, pag. 55.

(93) Mihailo Gavrilović, Idem, volumul 2/1821-1826/, pag. 447.

(94) Mihailo Gavrilović, Idem, volumul 1, pag. 237-238.

(95) Vuk S. Karadžić, Vukova prepiska 1, Belgrad 1907, 124.

(96) Sava Janković, Hajduk Ghiţa, “Razvitak” Zaječar 1967, nr. 3, pag. 84. Raportul lui A. Pini adresat ministrului Neselrod din 17/30 iulie 1821.

(97) Idem, Raportul lui Vule Gligorijević adresat lui Miloš Obrenović.

(98) Idem, pag. 84 Mihailo Gavrilović, “Miloš Obrenović” volumul 2, pag. 717 şi 718, referindu-se la documentul din Arhiva Serbiei KK, Dp. 22 iulie 1820, menţionează faptul că Miloš a ordonat să îi fie trimise toate rudele lui Ghiţă în Kragujevac, respectiv “o eliberează pe soţia lui Ghiţa şi pe toate rudele lui Ghiţa, cu condiţia ca mama şi soţia să rămână în Požarevac până la hotărârea următoare”. Pentru perioada până la 26 ianuarie 1822, Gavrilović nu are date privind deplasarea Jelenkăi.

(99) Vladimir Stojančević, Istorijska prošlost Ključa 1804-1839, pag. 41.

(100) Mihailo Gavrilović, “Miloš Obrenović” volumul 2, pag. 718.

(101) Idem, pag. 718-719 şi în continuare.

(102) Idem, pag. 245-246, 401.

(103) Vladimir Stojančević, “Istorijska prošlost…” pag. 73, scrisoarea lui Vule Gligorijević din Poreč adresată cneazului Miloš Obrenović, Arhiva Serbiei KK, XXI 328.

(104) Vladimir Stojančević. Idem, pag. 74, cu referire la cercetările lui Dušan Pantelić.

(105) Contractul de la Edren dintre Poartă şi Rusia a fost încheiat la 2/15 septembrie 1829. Prin articolul 6, Poarta se obligă să returneze fără amânare şase nahii luate de la Serbia.

(106) Ileana Roman, http://www.ccm.ro/ada_kaleh/haiducie_1.htm

(107) Vladimir Stojančević, “Istorijska prošlost…” pag. 45.

(108) Idem, pag. 45.

(109) Idem, pag. 53. În momentul strămutării Mirinko Dumitru avea 71 ani, a sosit cu soţia, aveau 1 plug, 1 coasă şi 1 sapă; i-a adus şi pe fii Nikola în vârstă de 14 ani şi pe Ilija în vârstă de 10 ani. – nr. crt. 39 a recensământului oraşului Kladovo din anul 1834. Menţionat conform: Vidosav Stojančević, Etnodemografske karakteristike i tradicionalna kultura u Ključu u XIX veku, do prvog svetskog rata, “Baštinik” nr. 4, Negotin 2001, pag. 97.

(110) Vladimir Stojančević, Istorijska prošlost krajeva istočne Srbije 1804-1833, Institutul de istorie Beograd, Culegerea “Timočka krajina u 19 veku”, Knjaževac 1988, pag. 24.

(111) Arhiva Serbiei, KK 19-162

(112) Arhiva Serbiei KK 19-174 şi 19-175.

(113) Radoje Zečević, Srbija i medjunarodni položaj Djerdapa, Belgrad 1999, pag. 66-67, nota 142, cu referire la: Stojan Novaković, Pisma Boa Le Konta de Rinji ministru inostranih dela u Parizu o tadašnjem stanju u Srbiji, Spomenik Srpske Kraljevske Akademije, Belgrad 1894, 24.

(114) Srpske novine, II 1835, nr. 28, 27 iulie, 217-218. Menţionat conform: Staniša Vojinović, Sima u Krajini i Ključu, Kladovo-Negotin 1987, pag. 26.

(115) http://www.ccm.ro/ada_kaleh/paşoptişti.htm

(116) Glasnik Društva srpske slovesnosti 5, Belgrad 1853, pag. 233.

(117) Ilija Pčelar, Okruženije krajinsko, Glasnik Društva srpske slovesnosti vol. 9, Belgrad 1857, pag. 214-215.

(118) Feliks Kanic, Srbija zemlja i stanovništvo, 2, pag. 502.

(119) “Sub Tekija, spre Ada-Kaleh, pe malul drept al Dunării, se află acum împrăştiate bucăţi din zidurile Castelului înspăimântător de odinioară, posedat de Turci până în anul 1867, an în care au fost obligaţi să îl mineze, după ce în prealabil şi-au scos oamenii din el” – Milan Dj. Milićević, Kneževina Srbije , Beograd 1876, vol. 2, pag. 951. Cu privire la cursul negocierilor sârbo-turce l-a informat din Constantinopol la 21.11.1866 lordul Lajons pe lordul Stenli – “Poarta este dispusă să predea Zvornik-ul şi Castel-ul…” însă, din păcate, negocierile nu au avut ca şi rezultat predarea Castelului ci hotărârea privind dărâmarea; scrisoarea este publicată în lucrarea: Zorica Janković, Put u Carigrad – Knez Mihailo, predaja gradova i odlazak Turaka iz Srbije, Belgrad 2006, pag. 71.

(120) Vladimir Jovanović, Uspomene, Beograd 1988, pag. 311.

(121) Feliks Kanic, pag. 502-503. Există şi alte opinii, conform cărora insula a fost “uitată” la Congresul de la Berlin, şi a rămas sub formă de unitate militară turcească până în anul 1885 când a fost demilitarizată, ceea ce protectoratul austro-ungar pune sub semnul întrebării ca şi categorie formal-juridică. În acest sens: Ileana Roman, Ada Kale, T. Severin 2005, pag. 36-37. Unele situri de pe internet de dată mai recentă, cum ar fi Wikipedia, sunt adepţii tezei pe care o susţine Feliks Kanic, de regulă bine informat. Interpretarea eclectică a statutului juridico-politic al insulei ar însemna prezenţa în continuare a forţelor armate turceşti, ceea ce nici Kanic nu neagă în reportajul său de pe insulă, însă sub patronatul Austro-Ungariei. Vladimir Stojančević , ca şi comentariu la constatarea lui Kanic privind administraţia ungară din 1878 menţionează: “Austro-Ungaria a preluat administraţia asupra insulei Ada-Kaleh în baza contractului Berlinez”, nota 218, F.Kanic, Srbija, zemlja i stanovništvo, volumul 2, pag. 594.

(122) Idem, pag. 506.

(123) Arhiva Serbiei, Tf-II-S.62/902, referat conform actului nr. P 3641/95, întocmit de K. Petrović la 10 august 1895.

(124) Dušan M. Jakovljević, şeful Compartimentului economic al Consiliului popular al comunei Kladovo, în raportul întocmit în septembrie 1958 menţionează: “Pe teritoriul localităţilor Kladovo şi Brza Palanka au fost cultivate cu tutun 103,10 hectare…legat de aceasta trebuie avut în vedere faptul că producţia actuală nu este întâmplătoare , ci, în acest ţinut, încă de pe timpul turcilor a fost cultivat tutun de calitate sub denumirea “adakalac”, ceea ce rezultă din unele date istorice, precum şi din resturile de unelte care se găsesc şi actualmente la producător”, Ekonomska analiza za osnivanje preduzeća za obradu duvana, Odsek za privredu NO Kladovo, septembrie 1958, pag. 1 manuscris în posesia autorului.

(125) Službene novine, 1924, 162-XXXIII, Martens RNGT, 3 eme serie, t. XVII, pag. 342.

(126) Slobodan Bosiljčić, Timočka krajina, Zaječar 1988, pag. 5.

(127) Mârturia lui Mile Bukatarević din Negotin, în vârstă de 58 ani, consemnată la 6. 6. 2007.

На Растку објављено: 2010-02-01
Датум последње измене: 2010-02-01 12:01:53
Спонзор хостинга

“Растко” препоручује
Плаћени огласи

Foarte puţini cunosc astăzi istoria insulei Ada Kaleh, chiar dacă pe Insula Şimian se găsesc astăzi unele vestigii strămutate aici pănă a nu fi inghiţită de apele lacului de acumulare de la Hidrocentrala Porţile de Fier I. Ada Kaleh este numele turcesc al insulei aflată pe Dunăre, la 4 km mai sus de Porţile de Fier, in zona cataractelor intre Gura Văii şi Vechea Orşovă. Văzută de pe muntele Alion, insula semăna cu un uriaş coş de flori pe luciul argintiu al apelor”. Datorită climatului mediteranean , insula lăsa impresia unei alte lumi, mai ales pentru vegetaţia şi pitorescul oriental al populaţiei, lăsată ca moştenire de trecerea turcilor prin această parte a Europei. Tot ca despre o moştenire, de această dată a marelui şi trecătorului Imperiu Habsburgic, vorbeşte astăzi fortificaţia stelară strămutată de pe Ada Kaleh pe insula Şimian.
Mitologia insulei Ada-Kaleh. Pentru prima dată s-a vorbit despre insula Ada Kaleh ca despre o ţintă indepărtată a eroismului, in poema orifică a argonauţilor. Tot din mitologie aflăm că aici ar fi poposit Hercule care venise să cucerească ţara uriaşului Geryon şi a fraţilor săi. După ce il invinge pe Geryon, Hercule pune stăpănire pe acest teritoriu şi pe faimoasele cirezi de boi. De pe un basorelief descoperit in Cipru, pe care este zugrăvită legenda lui Geryon, marele erou de la Dunăre al epopeii pelasge, această insulă se numea pe atunci Erythia. Acest episod este invocat şi de Pindar, marele poet al antichităţii care vorbeşte despre venirea lui Hercule aici, in ţinuturile hyperboreenilor pentru a culege măslinul sacru şi să-l transporte in Olimpia, in templul lui Zeus, impodobind cu frunzele lui altarele zeilor şi frunţile invingătorilor olimpici. Prezenţa măslinului aici a făcut ca această insulă să fie numita de greci “Continusa”, adică insula olivilor sălbatici, după cum o spun poeţii ca Arien şi istorici ca Pliniu şi Priscion. Această insulă, apare şi la Herodot, părintele istoriei, sub numele de Cyraunis, fiind lungă şi ingustă, plină de olivi şi viţă sălbatică. Ca o completare, insula se va menţine aşa pănă in pragul dispariţiei.

Fortificaţiie din insulă se prezentau ca o incintă ce formează un careu prevăzut din toate colţurile cu tunuri de veghe şi o a doua incintă stelată, care o inconjoară pe prima avănd in colţurile stelei bastioane de artilerie. Incintele erau prevăzute cu şanţuri pentru apă şi cu poduri suspendate. La intrare se mai vedeau urmele marilor porţi şi ale roţilor cu scrieţi cu ajutorul cărora erau lăsate şi ridicate podurile. Construcţiile din interior atingeau inălţimea de la 6 pănă la 10 sau chiar 25 de metri. Dedesubt aveau galerii şi coridoare boltite. Prin anii 1960, multe dintre acestea erau incă in stare bună. In pereţii fortificaţiilor existau ambrozuri prin care se introduceau ţevile tunurilor. După 1718 au fost continuate lucrările incepute in formă de patrulater stelat. Capetele insulei au fost prevăzute cu forturi legate cu cetatea prin drumuri subterane. S-au mai construit magazii de alimente, depozite pentru muniţii, edificiul condamnatului, biserica şi numeroase alte clădiri. Fotificarea sistematică a insulei incepe in 1717 cănd austiecii ocupaseră Ada – Kaleh-ul datorită prinţului Eugeniu de Savoia. Atunci, la poalele muntelui Alion s-au construit cuptoare de cărămizi, iar piatra cioplită a fost adusă din sudul Dunării. Nu s-a putut preciza cănd au fost terminate toate fortificaţiile, deoarece insula a fost bombardată in intregime de către turci, in anul 1733. Atunci, cetatea s-a predat, iar populaţia austriacă a părăsit insula odată cu trupele. Vizitatorul care călătorea şi trecea prin Ada Kaleh era impresionat de mărimea şi grosimea zidurilor, de lungimea crenelurilor fortificaţiilor. De asemenea, era fermecat de străzile inguste, cu aspect oriental şi mai ales de strălucitoarea geamie ce domina prin inălţimea ei intreaga insulă. Ea era aşezată deasupra intăriturilor la 4 metri inălţime, fiind şi edificiul condamnatului clădit prin anul 1720 in timpul Mariei Tereza. In 1799 sultanul Mahomed a transformat-o in moschee, construindu-i minaretul, cu orientarea spre Mecca. La intrarea in moschee se afla un bazin de apă, dotat cu o pompă ce servea credincioşilor la ritualu spălatul măinilor. Pe inscripţia bazinului se afla notat anul 1913. Comoara de preţ a geamiei era un covor uriaş, de 144 mp, ţesut in cea mai desăvărşită tradiţie orientală, avănd 480 kg. greutate şi care a fost dăruit de sultanul Abdul Hamid al II-lea. Principalele ocupaţii ale locuitorilor erau cultivarea pomilor roditori, pescuitul şi comerţul. Unele venituri erau aduse de turism. Dar insula avea ca principală bogăţie istoria. Cetatea ii conferea un aspect cvasiurban, mai ales că pe zidurile sale răsăriseră de-a lungul timpului nişte căsuţe construite cu materiale dislocate din edificiu. Pe sub bolta zidurilor geamiei trecea strada principală a orăşelului, iar pe stradă, de ambele părţi se inşirau prăvăliile curat intreţinute şi unde găseau tot felul de ţigări, rahat şi dulceţuri. Turcii se ocupau cu alviţăria şi vănzarea brăgii, a baclavalelor şi a sugiucurilor (vănzătorii abulanţi umblau cu tăvile pe cap prin locuri aglomerate). Intre edificiile reprezentative ale insulei, a exist casa lui Ali Kadri, favorizat de soartă şi imbogăţit dubios in afacerile cu tutunul adus de la Istambul, pentru fabrica de ţigări din insulă. Ali Kadri a fost vizitat acasă la el de regele Carol al II-lea i 1933, cu prilejul centenarului oraşului Turnu Severin. In opoziţie cu luxul ostentativ şi notorietatea casei lui Ali Kadri, se află intre obiectivele de interes al insulei mormăntul modest al lui Miskin Baba, ale cărui fapte au stăruit luminoase in memoria locuitorilor pănă la ultimele generaţii.

Sfăntul” Miskin Baba era pentru insulari un sfănt de cucernică amintire, un Budha mahomedan, un personaj cu o mitologie fabuloasă. Legenda spune că ar fi fost ultimul prinţ samanoid, din vechea dinastie de Uzbek, din Buhara. Această dinastie a samanoizilor a durat pănă in 1736, cănd, ultimul ei descendent, prinţul al cărui mormănt se afla in insula Ada Kaleh şi a fost strămutat pe insula Şimian, a renunţat la tron şi a plecat in lume pentru a-şi găsi pacea sufletului. Se pare că prinţul samanoid era foarte invăţat. In jurul palatului in care se născuse se găsesc 360 de moschei cu mormintele mai multor sfinţi musulmani. In urma unui vis care l-a influenţat puternic, prinţul şi-a luat rămas bun de la curte, de la invăţaţi şi prieteni, a impărţit cea mai mare parte a averii săracilor, a cerut să se intemeieze o altă dinastie a uzbecilor şi a plecat după cum i se ceruse in vis in Insula Sfăntă de la cataractele Dunării. Astfel a ajuns la Belgrad, unde prin inţelepciunea lui a redat pacea şi dreptatea oamenilor nemulţumiţi de stăpănira turcească. Cănd a vrut să plece insă, nu a fost lăsat, dăndu-se poruncă să fie păzite toate cele 12 ieşiri ale cetăţii. Dar n-a trecut mult şi paznicii celor 12 porţi au declarat paşei că prinţul a ieşit in acelaşi timp prin toate ieşirile, fără să aibe puterea de a-l impiedica. Atunci guvernatorul a inţeles că prinţul era sfănt şi l-a lăsat să-şi urmeze drumul. De la Belgrad a sosit in Ada Kaleh, devenind umilul Miskin Baba. Intorcăndu-ne la realitatea istorică, se pare că cel care a iniţiat fortificarea insulei a fost Iancu de Hunedoara, determinat şi de vertiginoasa ascensiune a turcilor in sud-estul Europei. Insemnătatea insulei a inceput să crească, in vremea sultanilor Murad I şi Baiazid I Fulgerul.
Sub puterea turcilor. In anul 1390, insula Ada Kaleh a fost ocupată vremelnic de Firut Bei, iar după bătălia de la Ankara (1402) insula a fost stăpănită de despotul Serbiei, Ştefan Lazarovici. Timp de aproape un veac, pe aici s-au făcut toate incursiunile turceşti in Serbia, Ungaria, Austria. Pe la sfărşitul secolului al XVII – insula a cunoscut o perioadă foarte zbuciumată, fiind mereu sub stăpănire fie austriacă, fie turcă. Comitele Marsigli spune că insula a fost mereu intărită şi fortificată. Turcii ii acordă de asemenea o atenţie deosebită, fiind pomenită in cronica turceasă a lui Silahtar. Prin pacea de la Karlovitz (1699), Ada Kaleh a rămas sub stăpănirea Porţii otomane. In 1716 prin ordinul turcilor, N. Mavrocordat, domnul Munteniei trimite 3000 de oameni pentru intărirea garnizoanei de la Orşova şi Ada Kaleh. Documentele turceşti arată că viaţa insulei nu a fost nici in continuare liniştită. In vara lui 1810, cetatea Ada Kaleh a fost ocupată de un detaşament rus sub comanda maiorului Rodricov şi de un batalion de panduri conduşi Tudor Vladimirescu. Pe la mijlocul secolului XIX, cetatea a inceput să se ruineze. In 1848, călătorii care o vizitau au găsit-o in pragul ruinei. Cetatea slujea acum ca teritoriu de exil pentru deportaţii politici din ţările subjugate. In august 1849, a poposit aici Lajos Kossuth, care predăndu-se turcilor din Ada Kaleh a fost trecut in Imperiul Otoman. Prin pacea de la San Stefano şi tratatul de la Berlin, ambele din 1878, insula trece sub protectoratul Austro-Ungariei şi sub stăpănirea Porţii. Locuitorii insulei aveau dreptul şi privilegiul de a importa orice fel de marfă in orice cantitate, fără nici o taxă vamală. Nu aveau voie insă să poarte arme de vănătoare. In primul război mondial, armata romănă a dus lupte cu austriecii la Ada Kaleh şi a ocupat-o, iar ca urmare a Conferinţei de la Lausanne insula a revenit prin referendum Romăniei.

Destinată să dăinuiască căt lumea, dacă ne găndim că dimensiunile ei nu s-au schimbat de la inceputuri pănă in contemporaneitate, insula Ada Kaleh, martora atător cataclisme şi războaie, a dispărut dintr-o dată, victimă a civilizaţiei industriale. Sfărşitul ei a devenit previzibil in momentul semnării acordului romăno-iugoslav din 1956 privind construcţia Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier”. Această construcţie s-a amănat pănă la 7 septembrie 1964, lungind astfel agonia existenţei insulei. Iminenţa dispariţiei a fost pentru locuitori o tragedie. Deşi lucrările avansau, in insulă mai erau oameni care incă mai credeau că inevitabilul nu se va produce. Totuşi, in 1971 insula a dispărut sub apele lacului de acumulare, odată cu inchiderea barajului. Inainte insă de distrugere o echipă de oameni de ştiinţă conduşi de savantul CS Nicolaescu Plopşor a intreprins o acţiune de cercetare ştiinţifică şi de salvare a tuturor vestigiilor. Din insula Ada Kaleh se preconiza strămutarea cetăţii, a moscheei, a cimitirului vechi, a casei lui Regep Aga unul dintre guvernatorii insulei şi mormăntul lui Miskin Baba. Pe fondul unei flore apropiate celei din fosta insulă, se sconta creearea unei noi Ada Kaleh, in egală măsură complex muzeal şi rezervaţie naturală. Proiectul a căzut datorită morţii lui Nicolaescu Plopşor, dar mai ales a dezinteresului care s-a instalat după teminarea Sistemului Hidroenergetic.
Şimian – insula dezolării.

In insula Şimian s-a mutat doar fortificaţia stelară austriacă şi mormăntul lui Miskin Baba. Nici foarte puţinul ce s-a strămutat pe această insulă, din păcate nu este pus absolut deloc in valoare. Şi toate acestea in timp ce şi Insula Şimian are o istorie destul de bogată. Descoperirile de la Ostrivul Şimian ne arată că in această zonă existau aşezări omeneşti foarte vechi, cele mai vechi aparţinănd culturii Starcevo-Criş apoi cultura neolitică Turdaş – Vinca – aparţinănd neoliticului mijlociu. Tot in insula Şimian au fost descoperite urme de locuire şi morminte din faza tărzie a Hallstattului şi o aşezare geto-dacică din secolele II – I i. Hr. In anul 1970 aici s-a descoperit un tezaur compus din 68 de monede de argint, 66 făcănd parte din categoria imitaţiilor monetare de tip Filip II, iar celelalte 2 monezi sunt drahme ale oraşului Dyrrachium. Imediat după dispariţia insulei Ada Kaleh, insula Şimian a cunoscut o perioadă de glorie. Aici a fost construit un restaurant, un ştrand şi alte căteva mici obiective economice, in speranţa că totuşi această insulă va deveni copia fidelă a Ada Kaleh-ului. Nici de această dată nu s-a reuşit punerea in valoare a insulei. Astăzi aproape că nu se mai poate intra pe insulă. Totul este năpădit de vegetaţie şi ruine. Nu se mai cunoaşte aproape nimic din zidurile cetăţii, iar mormintele ce au fost strămutate din Ada Kaleh nu se mai cunosc. Din cănd in cănd, locuitorii Şimianului ce deţin terenuri aici, se refugiază pe insulă unde se indeletnicesc cu braconajul in special la fazani, insula fiind plină de aceste păsări.
Corbeliu Nepos spunea despre Ada Kaleh că nu avea un inconjur mai mare de 2000 de paşi, aşadar 2953 m, atăt căt avea cu aproximaţie şi la momentul dispariţiei.

Este posibil ca insula să fi fost utilizată şi in timpul războaielor daco-romane şi totodată să fi fost cel mai important centru spiritual al geto-dacilor, sub care se afla marele altar al religiei dace” afirma şi publicistul G. Lungulescu. In limba turcă, Ada Kaleh inseamnă Insula Cetate sau Cetatea Insulei, denumire ce s-a generalizat şi a devenit oficială incepănd cu 1373 şi pănă la dispariţie. Intr-o hartă austriacă datănd din anul 1716, insula apare sub denumirea de insula Caronina, iar intr-o scrisoare din 10 iunie 1713 adresată lui Eugenice de Savoia, este denumită Porizza. O cronică turcească de la inceputul secolului XVIII aminteşe de localitata Atak (Adak) care este probabil o formă prescurtată din Ada K(ale). Cea mai frecventă denumire in documentele turceşti este insă – Ada-I- Kebir – (Ostrovul Mare).
Insula Ada Kaleh era pentru locuitorii din regiune un punct turistic îndrăgit datorită prețurilor (fiind scutită de impozit) mai scăzute, pentru cumpărarea delicateselor turcești, bijuterii și tutun. Insula a fost renumită și pentru creșterea trandafirilor din care localnicii obțineau uleiul și parfumul de trandafir.

Insula a fost locuită încă din antichitate. Herodot amintea de Cyraunis, Cornelius Nepos o numea Cerne, despre care scrie că lungimea insulei este de 200 de stadii, îngustă, plină de măslini și de viță sălbatică. Prima atestare documentară este un raport al Cavalerilor Teutoni din 22 februarie 1430, despre fortificațiile bănățene, care vorbește despre insula Saan cu 216 oameni. De la 1430 devine cunoscută ca Ada Kaleh.
Din cauza poziției strategice a insulei, în conflictul imperiului habsburgic cu cel otoman insula Ada Kaleh a avut o importanță deosebită.

Turcii pierduseră războiul din 1877-1878. Cine ştie ce mai sperau osmanlâii când Semiluna începuse a se eclipsa ireversibil iar ei nu renunţau la peticul de pământ, uitat şi neuitat pe Dunăre sus, care nu mai avea de mult gloria repurtată de redută-hotar între cele două imperii. Sigur, rămân nostalgiile. Astfel că ada-kalezii vor avea de-acum doi stăpâni, Austria mulţumindu-se cu rolul de protectorat, oricum austriecii investiseră enorm în cetate.

Austriecii erau prezenţi în zona Porţilor de Fier încă de la istoricul Tratat de la Adrianopol (1829), când comerţul şi navigaţia pe Dunăre se liberalizaseră. Vienezii construiseră în dreptul Noului oraş Severin Agenţia vapoarelor, Portul şi Şantierul naval care va deveni primul din România. Austriecii, germanii, italienii vor cumpăra locuri de casă în Severin, vor participa la construirea şi dezvoltarea primului oraş din România modernă ridicat europeneşte. Austriecii avuseseră ideea cu un secol mai devreme (în timpul stăpânirii lor în Oltenia) de a construi tot aici, pe ruinele Drobetei şi Cetăţii Severinului, oraşul Carolina. Tot astfel numiseră ei şi insula în perioada în care au construit cetatea. Acum, în alte vremuri, meterezele, cazematele, cetatea trebuiau să capete atributele unei aşezări civile moderne de interes turistic.

În noiembrie 1885 insula a fost declarată garnizoană deschisă şi numită oficial Ada-Kaleh. De acum înceta rolul ei de cetate militară şi putea fi vizitată “de oricine şi oricând”. Insularii însă, pentru început aveau nevoie de un act oficial (o adeverinţă) pentru a merge chiar până la Turnu Severin. S-a trecut la organizarea administrativă autonomă: un mudir (guvernator), un cadiu (judecător), un imam (preot), un muezin (dascăl), doi învăţători, consiliul local.

Cea mai importantă pentru îmbunătăţirea traiului era reforma economică prin înlesniri şi privilegii ad-hoc: import-export în orice cantităţi şi fără taxe vamale; tăierea de lemne din pădurile de pe malul românesc, fără taxe; pescuit fără permis; dreptul de a locui şi a construi fără impozite la stat; drepturi la târgurile de la Orşova şi Vârciorova, în fine, un trai legănător ca într-o dulce corabie. Urmaşii vaşnicilor luptători erau scutiţi acum şi de efectuarea stagiului militar, de aceea n-aveau dreptul de a purta arme. Liniştea şi “paradisul” leneveau însă spiritul competitiv şi chiar pe cel de conservare: zidurile, cazematele continuau să se surpe, o bogată vegetaţie târâtoare şi căţărătoare ocupa spaţiile, gândurile, zidurile – până pe acoperişuri.

Austriecii erau în zonă pentru lucrările de la Severin, pentru protecţia insulei şi pentru întărirea sistemului grăniceresc de la Orşova în sus pe Dunăre. În 1887 s-a convenit între România şi Austro-Ungaria mutarea graniţei de pe râul Cerna pe râul Bahna, punct de graniţă Vârciorova.

Austriecii şi-au pus problema navigabilităţii din nou, aici la Porţile de Fier fiind cel mai accidentat traseu de pe Dunăre din cauza puzderiei de stânci colţoase, aşa-zisele cataracte (gherdapuri) care au dat locului numele Porţile de Fier. Austriecii şi ungurii au construit canalul navigabil în anii 1895-1899, inaugurarea lucrării a avut un fast istoric prin prezenţa împăratului Franz Josef, a regelui Carol I şi a regelui Alexandru al Serbiei. Canalul, lung de 2620 m, a fost executat spre malul sârbesc până la Sip, chiar pe locul unde romanii în timpul lui Traian executaseră şi ei canalul navigabil o dată cu drumul pe malul sârbesc. În 1834-1846 austriecii construiseră şoseaua Szechenyi – de la Orşova prin defileu, pe sub stâncile de pe malul românesc până la Moldova Nouă, dar canalizarea Dunării a însemnat cel mai important eveniment din acel secol, drumul pe apă fiind cu mult mai solicitant decât cel pe uscat. Toată lumea avea de câştigat graţie acestor noi cuceriri, de astă dată într-un război cu înseşi malformaţiile fluviului.

Pentru insulari, chiar dacă “departe de lumea dezlănţuită”, venise timpul de a fi salutaţi de catargele vaselor ce coborau sau urcau mai lin acum pe lângă malurile insulei.

Cine are curiozitate (şi răbdare) să afle tot ce s-a mai petrecut pe insulă în această perioadă de aproape o jumătate de secol, un timp tihnitor pentru continuarea câtorva generaţii turco-musulmane neîntrerupte pe acea bucăţică de pământ, poate consulta o bogată arhivă păstrată la Arhivele Naţionale din Bucureşti. Până în 1878 nu se cunosc documente arhivistice. S-au catalogat peste 8.000 de documente, în majoritate sunt turceşti, scrise în arabă dar şi în limbile latină, germană, franceză, română, maghiară, sârbă, bulgară, semn al lărgirii relaţiilor comunităţii din insulă. Predomină antetele: Müdür-i, Ada-i kebir, Müdürict (adică guvernatorul insulei celei mari) şi Ada-Kale. Multă corespondenţă între ambasadorii Turciei din Viena şi guvernatorii insulei, în diverse probleme administrative, sociale, economice, politice, militare, juridice, etnografice, culturale. Guvernatorii se adresau Ambasadei turce la Viena cerând fiorini pentru tot felul de cheltuieli: despăgubiri pentru desele inundaţii (semn al neglijării zidurilor exterioare), pentru vaccinuri când bântuiau epidemii (holeră, vărsat). În 1902 guvernatorul cerea fiorini pentru repararea moscheei, cimitirului, conacului guvernamental şi tot atunci raporta Ambasadei din Viena despre onorurile făcute de autorităţile maghiare unui turc, fiul lui Mustafa Bego care în 1849 îl condusese pe Kossuth cu barca până la Vidin. Sau despre faptul că în dugheana unui tutungiu din insulă s-a găsit un exemplar din ziarul revoluţionar turc “Suray-i Ummet” expediat prin of.p. din Orşova. Alte rapoarte privesc acte de spionaj şi contrabandă, probleme vamale, comerţ ilicit cu băuturi prohibite (musulmanii se dedaseră la rachiul românesc). În fine, pe insulă se respira în linişte o stare ireversibil sedentară.

Din reportajul “Ada-Kaleh” al scriitorului german Otto Alscher (1880-1944), o vreme trăitor la Orşova, redăm câteva fragmente (în traducerea lui C. Juan) elocvente pentru imaginea insulei şi a locuitorilor ei prin anul 1900:

De-a lungul apei se ridică zidurile vechii cetăţi, cărămizi roşii, pe jumătate sfărâmate şi năpădite de ierburi. Dârză, ca un baraj în calea valurilor, zid lângă zid, se-nalţă cetatea în partea din amonte. Stă nemişcată, piatră pe piatră; la tot pasul ameninţând întunecoase fantele pentru tras cu arma. Aici, în capătul insulei, pe zidurile roşii stau scrise cu alb cuvintele turceşti “Ada-Kaleh” (Cetatea din insulă).

În mijlocul insulei se înalţă moscheea, cu minaretul zvelt, construit durabil pe un bastion. În rest, doar ici-colea, printre metereze, câte o casă luminoasă cu acoperişul roşu închis din olane, înconjurată de grădină şi de un gard rezistent de scânduri.

Pe malul stâng al Dunării, vis-a-vis de insulă, sunt legate numeroase bărci pentru traversarea fluviului. Roşii, albe, albastre, pastelate în toate culorile posibile. Iar barcagiii turci se tolănesc flegmatic în iarbă privind zarea. Şi-au construit în malul abrupt mici bordeie în care să se adăpostească de ploaie. Acum însă soarele pătrunde prin intrarea bordeielor, iar cenuşa din vatră străluceşte ca un praf de argint. Afară, unul dintre bărbaţi îndrugă din când în când cuvinte scurte în silabe repezite. Apoi privesc din nou încremeniţi, tăcuţi, trândavi, în felul lor oriental, vitregia soartei. […]

Astăzi este micul bairam şi din minaretul moscheii flutură steag de sărbătoare. Toţi se odihnesc şi pe Ezarzia, unde se-nşiruie bazarele şi cafenelele, este mare chef. Soarele pătrunde jucăuş în localurile întunecoase şi răcoroase ale cafenelelor în care turcii şed cu picioarele încrucişate pe bănci scunde, lângă pereţi. În faţa lor aburesc ceşti mici, plate cu cafea neagră; ba unul, ba altul gustă dintr-o farfurioară dulceaţa aromată de trandafiri. Toţi fumează, însă ciubuc sau narghilea. Şi nu e gălăgie, căci bărbaţii discută puţin şi chiar atunci când vorbesc o fac cu nepăsare, nemişcaţi. Doar fumul tutunului fin se-nalţă neîntrerupt, iar prin fereastră razele soarelui ţes licăriri argintii printre coloanele de fum.

Afară, copiii cutreieră străduţele, se joacă la soare sau stau de vorbă şezând pe prag în uşile bazarelor şi cafenelelor. Toţi sunt îmbrăcaţi sărbătoreşte, fetiţele cu şalvari în culori deschise şi cu fermen, având flori prin părul împletit în nenumărate codiţe subţiri şi unghiile vopsite-n roşu cu Nennan.

Podoabele cochet colorate ale bazarelor strălucesc în lumină. Sunt expuse pături brodate cu fir de aur, papuci coloraţi, ciubucuri lungi din iasomie ornamentate şi o sumedenie de suveniruri mărunte pentru străinii care vizitează insula. Peste tot sunt prezentate fâşii de tutun galben-auriu, trabucuri şi ţigări pe care aici le poţi cumpăra atât de ieftin.

Lângă vitrina bazarului un turc bătrân şi bolnav stă la soare. Ochii injectaţi îi ţine închişi, mâinile îi tremură şi din când în când contractă fălcile convulsiv. Dar bătrânul Bego, cel care l-a adus cândva, după evadare, pe Kossuth în insulă, coboară strada. Poartă mândru kusacul legat larg în jurul trupului şi sub ahmedia turbanului are prinsă o floare. Intră într-o cafenea.

Moscheea este construită în stilul zvelt mauric şi prin ferestre se pot zări pe pereţi versete din Coran. Pe sub moschee, un tunel străpunge zidul cetăţii. Aici este zidită o veche inscripţie turcească. Dar drumul trece mai departe printre bălţi cu nămol verzui, de-a lungul cazematelor, bastioanelor şi printre grădini, case şi curţi ce sunt protejate de privirile străinilor cu garduri înalte. Nici o casă nu are ferestre spre stradă. Dar din curţile umbrite de ramurile viţei de vie răsună voci de femei, iar din bucătării răzbate miros de kijma şi pilaf pentru huslukul acestei zile de sărbătoare. Doar cimitirul cu pietrele-i funerare năpădite de iarbă şi cu vârfurile în formă de turban este acoperit de linişte, iar un plop bătrân se apleacă meditativ în adierea de primăvară. La mormântul măreţ al lui Ibrahim Ali Beg a-nceput să crească iarbă fragedă, verde.

Turcii locuiesc chiar şi în cazemate sau în colţurile libere ale bastioanelor. Din când în când câte o femeie cu faţa acoperită se furişează vădit încurcată de papucii ei între o uşă şi alta. Este atâta linişte printre grădini, doar Dunărea clocoteşte în apropiere, iar vântul se leagănă visător în vârfurile duzilor enormi.

Deodată dinspre capătul sudic al insulei, acolo unde Dunărea se lărgeşte mult spre ţărmul românesc şi spre Proţile de Fier iar bastioanele adăpostesc depozitele de mărfuri ale negustorilor, vine în fugă o ceată de tineri în csaksirurile lor largi, fiecare cu câte o bucată de zahăr în mână. Le-au şterpelit de undeva. Se grăbesc spre mal unde se aşează unul lângă celălalt, moaie bomboana în apă şi sor b apoi cu feţe transfigurate de plăcere dulcea licoare. […]

Totdeauna de Bairam vin la Hali Mustafa, la fiicele imamului, fetele insulei. Un copil deschide uşa, iar fetele se salută cu strigăte tari şi râsete. Dar ele nu se duc în karamlâc, ci pe covoarele pregătite sub bolta de viţă-de-vie spre a se întinde. Aici gustă din rahatul şi dulceaţa servite pe taburetele joase în faţa lor. Şi vorbesc neîntrerupt, pe când fetele lui Mustafa aduc ţesăturile şi broderiile lor spre a le arăta prietenelor. Mai lasă să fie admirate şi ţesăturile violete de mătase pe care le-au primit de curând din Constantinopol şi din care vor să-şi crioască perezdelul.

Apoi băieţelul e trimis în faţa uşii spre a fi atent dacă nu vine imamul. Dar băieţelul se plictiseşte curând şi începe să arunce cu pietricele după primii fluturi azvârlindu-le pieziş în Dunăre. Îşi ia apoi undiţa din casă, se aşază pe mal şi pescuieşte.

Fetele cântă. Au voci de un cristal metalic, pe care le ridică tremurânde spre cele mia înalte tonuri. Cântă la început murmurând, doar pentru ele, apoi tot mai tare de se aude clar până peste ape. Mai târziu, una dintre ele dansează, celelalte fumează ţigări dulcege sau bat tactul cu daireaua.

Din minaretul moscheii se aude muezzinul. El cântă de răsună până departe şi plin: “Allah ekber! ashadu al la illahi il Allah! ve Muhhamed reszul ulla ullah! hajje alesz-szalah! Hajje ale’l-felah!… Allah ekber! il Allah i il Allah!”

Şi-ndată credincioşii se grăbesc spre moschee.

La Orşova, locuitorii insulei au bazarul lor. Vând aici zahăr, cafea, orez, rahat şi fructe. Şi vând foarte ieftin, căci toate mărfurile primite sunt scutite de vamă, cum scutiţi sunt ei şi de impozite faţă de sultan. Căci ei sunt săraci şi departe de patrie.

Acum ei împachetează mulţumiţi de câştigul zilei. Coboară mărfurile în bărci, apoi vâslesc tot mai departe în întunericul ce se lasă. Când ajung la mijlocul fluviului, strâng vâslele şi se lasă duşi de curent. Şi cântă melodii lungi, sfârşind totdeauna cântecul pe un ton scurt şi scăzut. De la schelă porneşte şi ultima barcă întorcându-se în insulă.

Apoi se lasă noaptea şi ca-n poveşti, Ada-Kaleh-ul se ridică din luciul apei.

La fel ca-n poveşti, ca-n visul lui Mohamed…

Şi totuşi spre anul 1900 privilegiile sub protectoratul Austriei se simt mai mult ca o pomană. Bătrânii somnolează la soare, mulţi încă locuiesc în cazemate, barcagiii aşteaptă “tăcuţi, trândavi, în felul lor oriental” resemnaţi în “vitregia soartei”. Garnizoanei i se ruginiseră armele, nici salve de tun nu se mai auzeau salutând vasele străine ca în 1841.

Nici urgia războiului abătut în 1916-1918 pe teritoriile româneşti nu i-a clintit pe insulari ca altădată. Nu ştiu cum s-or fi simţit urmaşii ienicerilor şi pandurilor lui Regep Aga (nemaivorbind de cei descinşi poate chiar din ADN-ul “cavalerilor în zale lucii”) când garnizoana de acum doar picheta moţăind pe malurile cetăţii, în timp ce tunurile bubuiau peste Orşova, peste muntele Alion. Pe 3 sept. 1916 două companii din regimentul 17 Mehedinţi au intrat pe insulă fără nici o … surpriză. Ada-kalezii s-au predat paşnic, erau plictisiţi de insularitate. Pe 5 sept. generalul Dragalina ocupa Orşova.

Oricum, pentru actualele puteri istorice cetatea medievală nu mai prezenta nici un interes, acum se dăduse lupta pentru altă configuraţie geo-politică, astfel că insularii se prezentaseră primei santinele româneşti, mai rugându-se şi la Allah să nu-i uite din nou pe o virgulă de pământ în mijlocul apelor Dunării.

În anul 1689 armata austriacă a construit o fortăreață împotriva Imperiului Otoman. În următoarele decenii, ocupația insulei Ada Kaleh s-a schimbat de mai multe ori între Austria și Imperiul Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad din 1739, insula a rămas permanent turcilor, cu scurte întreruperi temporare în favoarea austriecilor între anii 1789 și 1791.
Uitată la Congresul de pace de la Berlin (1878), insula Ada-Kaleh a rămas posesiune turcă aflată sub ocupație austro-ungară până în anul 1918/1920, când a devenit teritoriu românesc. Majoritatea populației insulei era de origine turcă.
Înaintea creării lacului de acumulare de la Porțile de Fier, principalele obiective istorice de pe insulă au fost demolate. Încercarea reclădirii lor în aval pe insula Șimian în anii următori, a fost însă fară succes, majoritatea locuitorilor preferând să se mute în alte regiuni ale României (de ex. Dobrogea) sau să emigreze în Turcia.
Ideea de a reconstrui insula Ada Kaleh nu a fost însă abandonată.

Numai cei mai în vârstă îşi amintesc, poate, de farmecul inegalabil al petecului de pământ terasat şi de arşiţa soarelui, de trandafiri, gutui, leandri uriaşi, smochini şi viţă-de-vie, situat pe Dunăre, la circa trei kilometri în aval de Orşova. Ostrovul, care a cunoscut alternanţa vremurilor de război şi de pace, a fost rebotezat de ocupanţii turci, în 1788, Ada Kaleh, ceea ce se traduce drept ‘Fortăreaţa Insulei’ sau ‘Cetatea Insulei’. În 1971, turnul minaretului geamiei, locul de rugăciune a celor aproximativ 1000 de musulmani vorbitori de română, a căzut spulberat de dinamită, pentru a face loc apelor supraînălţate din cauza construirii barajului Hidrocentralei Porţile de Fier, vedeta, un covor imens cu motive orientale (15×9 m) şi o greutate de 480 kg, dar al sultanului Abdul Hamid al II-lea (1876-1909), umplându-se de praf. A căzut sub privirile uimite ale bătrânelor care încă mai purtau feregea şi chioşcul frumos de la intrarea în geamie, unde credincioşii mulsulmani îşi spălau ritual mâinile şi picioarele, aceştia luând în cea mai mare parte calea Turciei, iar o mână de oameni pe cea a Orşovei, a Turnului Severin etc. Ada Kaleh a dus sub ape multe regrete, dar şi multe secrete, ce merită să fie scoase la lumină.

Expediţiile lui Hercule, ale argonauţilor şi ale barbarilor

Ada Kaleh s-a format din depozitele de prundiş cu nisip amestecat cu mâl cărate de Crena şi Dunăre peste blocurile stâncoase de la bază, având 1750 metri lungime şi 400-500 lăţime, cam aceleaşi dimensiuni fiind menţionate cu 2500 de ani mai înainte de părintele istoriei, Herodot, despre insula numită pe atunci Cyraunis. Izolată în mijlocul bătrânului Danubiu şi înconjurată de amfiteatrul munţilor Alion şi Damoglet, insula inspira multă linişte. Datorită rolului strategic de trecere dintr-un bazin hidrografic al Dunării în altul, de la linişte la război nu a fost decât un pas. Grecii antici numeau insula Continusa, adică patria măslinului sălbatic, un astfel de arbust fiind luat de aici de Hercule ca să-l transporte în templul tatălui său, Jupiter. Poetul Ovidiu menţionează însă că Hercule, după ce a cucerit ţara uriaşului Geryon şi a fraţilor săi, de pe insulă, le-a luat învinşilor faimoasele cirezi de boi. În poemele epocii doriene, insula, denumită Continusa, este prezentată ca un tărâm fermecător, de unde cei 15 fraţi Argonauţi au adus în patrie olivul simbolic. Prin apropierea insulei vor intra în secolul I romanii în Dacia şi, mai târziu, hoardele vizigoţilor, ostrogoţilor şi hunilor, urmaţi de revărsarea slavilor.

Tunelurile de sub Dunăre, secretul neelucidat

Iancu de Hunedoara a ordonat ridicarea primelor fortificaţii pe insula măslinilor în 1444 pentru a o apăra de expansiunea turcilor, dar după dispariţia regatului ungar la 1526, otomanii au devenit stăpânii zonei peste un secol şi jumătate. Pentru a face faţă confruntărilor cu austriecii, otomanii au adus, în 1716, 4000 de lucrători din Ţara Românească să ridice fortificaţii pe insulă. Inutil, deoarece, în anul următor, armatele prinţului Eugeniu de Savoia ocupă insula, denumită pe hărţile vremii Carolina. Prinţul a hotărât ridicarea unei puternice fortificaţii în stilul cunoscut după numele arhitectului Vauban, fortăreaţa fiind prevăzută în colţuri cu bastioane, legate de două redute extreme prin galerii subterane. Neobositul călător M.T. Romano menţionează că, în perioada interbelică, se vedeau încă pe malul sârbesc al Dunării, urmele unde răspundeau tunelurile. Romano mai dezvăluie că, după spusele localnicilor, o altă galerie comunica cu malul românesc, concluzionând că o astfel de lucrare trebuie să fi ridicat multe dificultăţi. Cert este că zidurile cetăţii, cu o grosime maximă de 25 de metri, au rezistat, în 1737, timp de 69 de zile, la două asedii turceşti. În 1810, pe ziduri, pentru scurtă vreme, au fost ridicate steagurile ruseşti ale batalionului de panduri condus de Tudor Vladimirescu. Prin înţelegerile dintre Poartă, care stăpânea insula Ada Kaleh după Tratatul de la Berlin (1878), şi Viena, puterea protectoare, populaţia turcească insulară – cu o constituţie vionică şi înaltă ca statură – au primit privilegii importante, printre care cel de a importa orice fel de mărfuri, în orice cantitate, fără nici o taxă vamală, situaţie ce a durat până în 1918. Fortăreaţa şi cazematele încep să se surpe treptat, după ce, în 1885, prin decretarea de către Austro-Ungaria a statutului insulei Ada Kaleh drept ‘garnizoană deschisă’, autorităţile au retras tot ce au considerat recuperabil din fortificaţii. Astfel că, acestea nu au jucat niciun rol când, la 19 august 1916, două companii româneşti au ocupat vremelnic insula. Prin Tratatul de Pace semnat de Bucureşti cu Turcia în 1923, Ada Kaleh cu ruinele ei impozante de cetate au revenit României, aceste ruine fiind înghiţite definitiv de ape prin inundarea artificială a insulei în anii ’70, iar proiectul ceauşist de reconstruire a vechii cetăţi pe ostrovul Şimian, la 5 km, în aval pe Dunăre, de Tr. Severin, nu a fost dus la bun sfârşit. Urme ale civilizaţiei insulare se mai găsesc la muzeul Regiunii Porţile de Fier.

Mischin Baba, prinţul cu însuşiri paranormale

G. Lungulescu scria în ‘Universul’ din 13.08.1932 despre minunile ultimului prinţ Samanid din vechea dinastie de Uzbec, care, în 1786, a renunţat de bunăvoie la tron, plecând din Buhara, după cum i se ceruse în vis, pe insula socotită sfântă de la Dunăre. Prinţul Mischin Baba, foarte credincios şi învăţat, a ajuns după multe peripeţii în Ada Kaleh, stabilindu-se în hrubele cetăţii unde a dus un trai foarte modest. A rămas în memoria localnicilor prin faptele sale paranormale, printre care redarea sănătăţii fiului caimacamului, Osman Bey, bolnav de nervi, şi umplerea butoaielor goale cu vin dintr-o cârciumă, printr-o simplă atingere. A decedat la cârsta de 95 de ani, fiind îngropat la dorinţa sa expresă în solul nisipos din insulă, mormântul său devenind loc de pelerinaj pentru credincioşii din întreaga lume musulmană. Mormântul său, ca şi o parte a cimitirului musulman cu cea mai veche piatră de la 1963, a fost strămutat cu prilejul lucrărilor hidroenergetice amintite pe ostrovul Şimian.

Carol al II-lea a băut la ‘Moka’ o cafea ‘la nisip’

Hogea, preotul musulman şi cu atribuţii de învăţător, H. Uzeyir, i-a relatat ziaristului G. Lungulescu că Sfântul Baba l-a sfătuit în vis pe Ibrahim Ali, cel mai netot om din Ada Kaleh, care râdea tot timpul, că, în a patra zi a lunii mai a anului 1931, va veni în insulă mai marele ţării, care va reda locuitorilor musulmani privilegiile pierdute. Visul s-a adeverit cu exactitate, Carol al II-lea vizitând inopinat insula, însoţit de primul-ministru N. Iorga. Regele a ascultat într-o stare de bună dispoziţie, păsurile insularilor în timp ce sorbea tacticos dintr-o cafea făcută ‘la nisip’ din ceaşca din care băuse pe vremuri tatăl său, Ferdinand I. În anii ’80, după miezul nopţii, la restaurantul ‘Popasul Căprioarelor’ din Neptun un bătrân cu fes roşu, pe numele Papa Ali, oferea dintr-o cafetieră spectaculoasă clienţilor spre vânzare o excelentă cafea preparată în nisipul fierbinte. Carol al II-lea le-a declarat solemn oficialităţilor insulei că localinicilor li se vor reda privilegiile, ceea ce s-a materializat prin scutirea de vamă pentru tutun străin, zahăr autohton, băuturi spirtoase, obiecte de suvenir etc., în anumite limite. Deoarece pământul este impropriu agriculturii, majoritatea locuitorilor se îndeletniceau cu comerţul, centrul de rezistenţă fiind bazarul oriental şi uliţele din jur presărate cu cafenele şi două restaurante ce erau ticsite de clienţi, mai ales după ce Ada Kaleh a fost declarată, în 1932, staţiune climaterică. Circa 40.000-50.000 de turişti români şi străini poposeau anual în insulă atraşi de pitorescul locului, de vestitul rahat cu alune turceşti lokum, de halviţă, acadele, dulceaţă de smochine şi trandafiri, sau de inegalabila băutură răcoritoare braga, obţinută, printr-o reşetă secretă, se pare, prin fermentarea fasolei în apă. La Orşova, mai există o doamnă care vinde bragă preparată după reţeta kalehiană.

Casa regală britanică prefera ţigarete ‘made in Romania’

În urma vizitei pe insulă a primului ministru A. Averescu, în 1921, şi cu concursul deputatului T. Ioanid, s-a înfiinţat pe Ada Kaleh, în 1927, o fabrică de ţigări sub egida Regiei Monopolurilor Statului, care a absorbit vreo 120 de lucrători. În perioada interbelică, a luat avânt fabricarea ţigărilor de foi, care concurau vestitele havane cubaneze, pe care tradiţia le atribuie ca rulate pe pulpă de fecioară. În atelierele RMS din Ada Kaleh se produceau şi ţigarete fine, prteferate de unii membri ai casei regale britanice şi de regele Carol al II-lea, un înrăit fumător. Cele mai scumpe ţigarete de acest tip se numeau ‘Cabinet’, înlocuite, în anii ’50, de regimul dejist cu fabricarea meiocrelor ‘Carpaţi’.

Imagini Ada Kaleh:

Insula Ada Kaleh

Ada Kaleh circa 1890-1905

Ada Kaleh

Locuitori de pe Ada Kaleh

Ada Kaleh

Ada Kaleh 1900

Locuitor Ada Kaleh – Bego Mustafa (circa 1900)

Locuitor Ada Kaleh – Bego Mustafa (circa 1900)

Locuitoare Ada Kaleh (circa 1900)

Ada Kaleh 1909

Moskea de pe Ada Kaleh 1909

Moskea de pe Ada Kaleh

Ada Kaleh 1912

Graniceri de pe Ada Kaleh

Moskea de pe Ada Kaleh

Moskea de pe Ada Kaleh 1912

Moskea de pe Ada Kaleh

Moskea de pe Ada Kaleh 1912

Bazzarul de pe Ada Kaleh 1914

Ada Kaleh 1915

Ada Kaleh

Strada din Ada Kaleh

Strada din Ada Kaleh

Ada Kaleh 1915

Moskea de pe Ada Kaleh

Carte postala cu Ada Kaleh

Ada Kaleh 1916

Ada Kaleh 1916

Bazzarul de pe Ada Kaleh

Bazzarul de pe Ada Kaleh

Bazzarul de pe Ada Kaleh

Bazzarul de pe Ada Kaleh

Carte postala cu Ada Kaleh

Cetatea de pe Ada Kaleh

Intrarea principala in Cetatea de pe Ada Kaleh

Bazzarul de pe Ada Kaleh inainte de 1918

Ada Kaleh

Intrarea principala in Cetatea de pe Ada Kaleh

Ada Kaleh 1920 sau 1930

Interiorul cetatii de pe Ada Kaleh

Intrarea principala in cetatea de pe Ada Kaleh

Locuitoare de pe Ada Kaleh

Bazzarul de pe Ada Kaleh

Bazzarul de pe Ada Kaleh

Bazzarul de pe Ada Kaleh

Bazzarul de pe Ada Kaleh

Ada Kaleh 1936

Ada Kaleh

Calatori cu feryboat-ul spre Ada Kaleh

Pachet de chibrite din 1936

Ambalaj rahat “Locum cu alune”

Cetatea de pe Ada Kaleh

Case de pe Ada Kaleh

Interiorul moskeiei de pe Ada Kaleh 1937

Interiorul moskeiei de pe Ada Kaleh 1937

Intrarea principala in cetatea de pe Ada Kaleh

Ada Kaleh 1940 sau 1950

Locuitori de pe Ada Kaleh

Regele Carol II-lea in vizita pe insula Ada Kaleh

Intrarea in cetatea de pe Ada Kaleh

Dispensarul de pe Ada Kaleh

Ada Kaleh 1942

Gheorghe Bob la intrarea principala a cetatii de pe Ada Kaleh

Ahmed Kenan Osman, cafengiu pe Ada Kaleh

Ada Kaleh 1955

Ada Kaleh

Ada Kaleh in perioada comunista

Intrarea principala a cetatii de pe Ada Kaleh 1950-1960

Intrarea principala a cetatii de pe Ada Kaleh 1950-1960

Zidul cetatii de pe Intrarea principala a cetatii de pe Ada Kaleh 1960

Moskea de pe Ada Kaleh 1960

Vila lui Ali Kadri de pe Ada Kaleh

Imamul Recep Hodja comunică locuitorilor, în 1963, că insula va fi scufundată

Familia lui Gheorghe Bob in casa lor de pe insula Ada Kaleh 1967-1968

Vedere aeriana a insulei Ada Kaleh 1967-1968

Poarta de nord a cetatii de pe Ada Kaleh, in stanga este casa lui Hasan Ali Kasan in care a locuit Gheorghe Bob (1967-1968)

Moskea de pe Ada Kaleh

Moskea de pe Ada Kaleh

Cetatea de pe Ada Kaleh 1968

Cetatea de pe Ada Kaleh

Cetatea de pe Ada Kaleh

Cetatea de pe Ada Kaleh

Moskea de pe Ada Kaleh

Moskea de pe Ada Kaleh

Moskea de pe Ada Kaleh

Ada Kaleh

Carte postala cu Ada Kaleh

Locul unde a fost Ada Kaleh

Locul unde a fost Ada Kaleh

Locul unde a fost Ada Kaleh

Locul unde a fost Ada Kaleh

Locul unde a fost Ada Kaleh

Locul unde a fost Ada Kaleh

Insula Simian (1968) pe care s-a incercat mutarea locuitorilor si reconstruirea cetatii de pe Ada Kaleh

Ada Kaleh

Ada Kaleh

sursa 1

sursa 2

sursa 3

sursa 4

sursa 5

One response

  1. Ranko Jakovljevic

    Can You writte > Ranko Jakovljevic is autor –Ada Kaleh sau Insula Fortatea–

    6 December 2014 at 11:15 PM

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s