blog arădean de cultură generală

Cătina: miraculosul ginseng românesc

Puţine plante din flora autohtonă, ba chiar mondială pot rivaliza cu cătina românească în privinţa calităţilor curative şi diverselor aplicaţii medicale. Cu fructele sale, ca nişte bobiţe aurii care se coc toamna, cătina ne oferă un nesperat ajutor tuturor, indiferent de vârstă sau afecţiuni. Vitaminizantă de excepţie, antioxidantă redutabilă şi neîntrecută stimulatoare a sistemului imunitar, cătina are încă multe valenţe necunoscute publicului larg

catina3

Scurtă carte de vizită

Cunoscută în special sub denumirile populare de cătină albă, cătină ghimpoasă, cătină de râu, sau chiar dracilă din cauza spinilor ei redutabili, cătina are şi o denumire ştiinţifică pe măsura calităţilor sale. Genul Hippophae, cum l-au numit botaniştii, derivă din termenii greceşti de hippos-cal şi phao-eu omor. Denumirea se referă la utilizarea fructelor de cătină în antichitate pentru eliminarea viermilor intestinali la cai.

Alţi faimoşi autori antici precum Dioscorid şi Theophrast recomandau hrănirea cailor de curse cu cătină pentru sporirea masei musculare şi a luciului părului.

Din punct de vedere taxonomic, cătina face parte din ordinul Rosales, familia Eleagnaceae, specia Hippophae rhamnoides.

Se prezintă ca un arbust tufos, extrem de rezistent în egală măsură la ger şi la secetă. Iubeşte lumina directă a soarelui, şi nu creşte în zone semiumbroase sau acoperite.

catina-1

Atinge în medie înălţimea de 1,5 – 4 metri, dar în condiţii optime de mediu poate atinge şi 8 metri. Când clima zonei geografice unde creşte este totuşi prea aspră, cătina se adaptează la acest factor extern devenind un arbust târâtor.

Înfloreşte în lunile martie-aprilie, depinde de temperatură. Fructifică anual, însă abundent doar după vârsta de 4-5 ani, şi atunci o dată la doi ani.

catina-4

Planta creşte în flora spontană a Eurasiei, cu optimul de adaptare ecologică şi centrul distribuţiei în Asia Centrală, unde se întâlneşte mai ales în zonele montane. Dacă în Asia ocupă un areal imens, partea din Europa unde este răspândită contă într-o prelungire minusculă.

La noi în ţară este răspândită îndeosebi în regiunea deluroasă a Munteniei şi Moldovei, fiind mai rară în stepele litorale ale Mării Negre. Cea mai largă răspândire a cătinei a fost observată în zona bazinului râului Buzău, unde creşte din abundenţă atât de-a lungul albiilor râurilor şi izvoarelor, cât şi pe versanţii care urcă la mari înălţimi. Este o plantă căreia-i priesc terenurile sălbatice, cu vegetatie diversă şi însorite.

Conform cercetărilor efectuate de specialişti de prestigiu precum Ing. Ştefan Manea, prof. univ. dr. chim. Ion Brad, dr. Luminiţa Brad şi Ing. Florica Radu, cătina care creşte în ţara noastră are un conţinut chimic de excepţie, poate cel mai bogat din întreaga lume. Planta a fost studiată şi ameliorată în Staţiunea Horticolă “Mărăcineni”, unde s-au obţinut varietăţi cu ţepi reduşi. Trebuie menţionat că nicăieri în lume nici varietatea naturală, nici soiurile ameliorate nu au conţin atât de multe principii active, vitamine, minerale, microelemente, flavonoizi şi aminoacizi la nivelul cătinei care creşte în România, mai ales în zona subcarpatică.

Cătina prin istorie

Primele popoare care au descoperit valenţele terapeutice ale cătinei au fost tracii, hinduşii, grecii, chinezii, mongolii, celţii şi slavii. Prima documentare scrisă apare în secolul VII după Hristos în tratatul clasic de medicină tibetană “Rgyud Bzi” care recomanda în mod explicit consumul de fructe de cătină pentru şerpaşi sau cei care călătoreau la mari înălţimi.

Cele patru cărţi fundamentale ale medicinei chinezeşti tradiţionale apărute în decursul dinastiei Tang (907 după Hristos) recomandau tratamentul cu cătină pentru tratamentul bolilor de piele şi afecţiunilor tubului digestiv. În Rusia, unde creşte pe suprafeţe foarte mari, cătina a fost numită “Ananas Siberian” datorită sucului plăcut şi proprietăţilor revigorante, foarte apreciate în condiţiile climei aspre de acolo.

Virtuţile plantei nu au scăpat neobservate şi în perioada modernă, când au fost pentru început utilizate experimental în alimentaţia cosmonauţilor sovietici, deoarece pe lângă celelalte calităţi ale cătinei, oamenii de ştiinţă din Moscova au descoperit că aceasta protejează organismul uman de radiaţiile cosmice. Potenţialul cătinei a determinat introducerea ei ca plantă de cultură în S.U.A., Canada, Germania, Rusia, China şi Ucraina. Există la nivel mondial numeroase institute de cercetare care studiază şi în prezent tainele acestui adevărat miracol al Naturii.

Cu toate că se foloseşte din cele mai vechi timpuri, cătina este prelucrată industrial doar în decursul ultimelor decenii, iar în ultimii ani a devenit speranţă pentru suferinzii multor afecţiuni grave.

În România, de peste 30 ani se fac cercetări sistematice asupra cătinei de către Institutul de Cercetare Chimico-Farmaceutic şi Institutul de Cercetări Alimentare. Cercetările urmăresc valorificare componentelor chimic din plantă. Produsul cel mai valoros este aşa numitul ulei de cătină.

Ce conţine ?

Pentru biologie şi medicină, cătina românească prezintă încă un mister ale cărui taine binefăcătoare aşteaptă să fie descoperite în totalitate, în ciuda deceniilor de cercetări minuţioase. Până în prezent cercetările au confirmat faptul că fructele de cătină constituie cea mai bogată sursă naturală de vitamina A, vitamina E, carotenoizi şi flavonoizi.

Conţine şi cantităţi mari de vitamina C, vitaminele B1, B2, K, F şi P, alături de microelemente, acizi graşi esenţiali şi fitostenoli. În urma analizelor de laborator a reieşit că fructul cătinei conţine substanţă uscată în proporţie de doar 10-20%, restul compoziţiei constând în zaharuri, acizi organici, pectine, flavonoide, celuloză, proteine, ulei, betacaroten, fosfor, calciu, magneziu, potasiu, sodiu, fier, tot complexul vitaminelor B.

Celebrul şi căutatul ulei de cătină conţine la rândul său, în proporţie de circa 80-90% acizi graşi esenţiali, licopen, tocoferoli şi fitosteroli. Seminţele de cătină sunt bogate în acizi graşi nesaturaţi, iar frunzele şi scoarţa arbustului conţin tocoferol şi sitosterol.

Cum ne ajută cătina ?

Frunzele, scoarţa, seminţele, dar mai ales fructele de cătină au rezultate extraordinare atât în scop medical, cât şi alimentar. Efectele secundare negative sunt de-a dreptul neînsemnate. Foarte apreciat este uleiul de cătină, fiind utilizat cu un succes deosebit chiar şi în cazuri grave de arsuri termice şi chimice, sau afecţiuni ale pielii determinate de expunerea la iradieri. Merită amintit un caz relatat de ing. Ştefan Manea, referitor la un accident de muncă grav petrecut în anul 1985 la Combinatul Chimic Giurgiu.

Accidentul respectiv s-a soldat cu şase victime, cu arsuri de gradele 3 şi 4 pe suprafeţe de peste 50% din piele. Trei dintre bolnavi au fost diagnosticaţi fără şanse de supravieţuire şi au rămas internaţi la Sitalul Judeţean Giurgiu în aşteptarea fatidicului deznodământ.

Ing. Ştefan Manea apelează urgent la profesorul universitar Ioan Brad, unul dintre cei mai mari experţi în cătină la nivel mondial. Acesta este adus de urgenţă cu elicopterul de la Facultatea de Medicină din Târgu Mureş, unde pe atunci era profesor. Ioan Brad a venit cu ulei de cătină cu care le-a uns şi pansat rănile celor trei muribunzi. Rezultatul a fost de-a dreptul miraculos. Cei trei ingineri nu au intrat în blocaj renal în faza următoare, iar arsurile s-au vindecat. Cei trei au scăpat de la moarte şi trăiesc sănătoşi şi în prezent.

Ulei de catina

Ulei de catina

Uleiul de cătină este folosit şi în tratamentul ulcerului gastric şi duodenal, diareei, urticariei şi stărilor alergice, maladiilor neuroendocrine, reumatismului, afecţiunilor circulatorii şi hepatice, alcoolismului, anemiei, asteniei şi chiar stresului. Utilizările cătinei în geriatrie au dat rezultate spectaculoase, iar cercetările recente o recomandă şi în oncologie. Cercetări efectuate în Marea Britanie au descoperit capacitatea cătinei de a inhiba dezvoltarea unor tumori.

De asemenea, este eficientă şi în tratarea hipertensiunii arteriale, afecţiunilor coronariene, oftalmologice şi gingivale. Este un redutabil antidepresiv, antiacneic, contra keratozei, leucoplaziei, antimutagen, antioxidant în mastite, rinite, fotofobii, boli cronice pulmonare. Este folosită cu succes şi în tratamentul psoriazisului, în prevenirea cancerului şi ca imunostimulator, prevenirea adenoamelor, tratamentul cancerului mamar, antibacteriană, inhibitoare a poftei de mâncare în cazurile de obezitate., reglatoare a lipoproteineinemiei, tratamentul leucemiilor şi limfoamelor, afecţiuni osteoarticulare, O.R.L., inflamaţii digestive, constipaţie, afecţiuni ale aparatului urinar şi al celui genital, afecţiuni hematologice, afecţiuni virale, afecţiuni ale sistemului nervos şi psihice.

În plus, în cătina albă se găsesc o seamă de substanţe cu efect hormonal prin ele însăşi, sau substanţe care reprezintă precursori ai anumitor hormoni.

catina-5

În uleiul de cătină este probabilă existenţa prostaglandinelor (acestea sunt considerate hormoni celulari, respectiv modulatori ai activităţii hormonale care stimulează musculatura netedă), dar mai precis se găsesc acizi graşi nesaturaţi cu două sau trei duble legături care sunt precursorii siguri ai prostaglandinelor. O altă susbstanţă cu efect hormonal cre se găseşte în cantităţi mari în cătină este serotonina. Ea are ca precursor triptofanul – aminoacid esenţial care se găseşte în cantităţi mari îndeosebi în fructele uscate şi pulverizate de cătină.

Cu aceste calităţi şi proprietăţi extraordinare, dintre care multe aşteaptă să fie descoperite de lumea ştiinţifică, cătina care creşte în România se remarcă încă o dată ca una dintre cele mai valoroase plante cu uz medicinal şi alimentar din întreaga lume. Iar noi românii putem oricând să apelăm la secretele acestei adevărate comori a botanicii naţionale.

Cultivarea catinei – cerinte minimale

Catina alba este o specie unisexuat dioica, avand plante deopotriva femele si barbatesti. Plantele barbatesti sunt mai viguroase decat cele femele, au ramuri anuale mai lungi, mai groase si de culoare inchisa, precum si mugurii mai mari. Florile barbatesti sunt grupate in conuri scurte de culoare bruna, si se afla pe ramurile anuale. Florile femele sunt grupate cate 10-12 intr-un racem foarte scurt.
Fructele sunt drupe false, mici, de forma variabila, de la ovoida la globuloasa, chiar turtita. Culoarea lor predominanta este portocalie, cu treceri spre galben. Mai rar apar si fructe de culoare rosie. Fiind in numar foarte mare, foarte scurt pedunculate si asezate unul langa altul, fructele imbraca ramurile ca un manson. Pulpa fructelor este de culoare galbena sau portocalie, foarte suculenta si lasa pete unsuroase. Fructele de catina au un miros placut si aromat, dar nu se consuma cu placere in stare proaspata, fiind acre si astringente. La maturitate completa, ele pierd multa aciditate si au aroma particulara, mai puternica atunci cand recoltatul se face dupa inghet.
Catina alba infloreste in aprilie mai, cand temperatura medie diurna este de 12-15�C si se desfasoara pe o perioada de 15 zile. Plantele mascule infloresc mai devreme, in timp ce plantele femele infloresc o data cu infrunzirea. Polenizarea se face cu ajutorul vantului si al insectelor. La sfarsitul perioadei de inflorire, florile femele polenizate evolueaza spre fructe.
Maturarea fructelor incepe in luna august, in primele saptamani. Fructele se ingalbenesc, iar semintele sunt complet formate si sunt capabile sa germineze. Culoarea pielitei si a pulpei se intensifica, fructele crtesc in volum. La sfarsitul lui septembrie inceputul lui octombrie fructele ajung la maturitate optima. Daca recoltarea se face cu intarziere, calitatea fructelor se depreciaza, acestea crapa si pierd din suc.
In plantatii, catina alba intra pe rod din anul al treilea. In perioada optima de productie se obtin cantitati ce pot depasi 25 tone/ha. Dupa 18-20 de ani, catina intra in declin, cresterile vegetative sunt mici, productie scade foarte mult, iar plantele incep sa se usuce total sau partial.

  • Cultivarea catinei, de preferinta, se face primavara, pe terenuri in panta (deoarece le si fixeaza), nisipoase, sarace in nutrienti, cu foarte multa expunere solara.
  • Puietii de catina trebuie tratati cu grija, la momentul plantarii si in primul an, pana isi dezvolta radacinile, curatindu-se cu grija, ori de cate ori este nevoie, terenul din jur, ca sa nu napadeasca buruienile.
  • In primul an, daca vara este secetoasa, se vor efectua trei-patru udari.
  • Primavara se face toaletarea arbustului, taindu-se numai crengile uscate sau pe cele care au crescut dezordonat, deoarece pe celelalte vor creste fructele.
  • Dupa recoltare, pana la valorificarea pe piata, boabele de catina trebuie pastrate intr-o instalatie speciala de congelare.

Prin urmare, cultivarea catinei este o oportunitate de afaceri, mai ales ca este un arbust bine adaptat la conditiile climatice din Romania. Mai mult, produsele romanesti din catina sunt foarte apreciate in Occident, ceea ce inseamna o piata de desfacere asigurata. La ora actuala, exista culturi de catina doar in cateva zone din tara, adica prea putine in comparatie cu cererea de pe piata interna si externa. Singura mare dificultate este recoltarea catinei, care nu se poate face decat manual, fiind destul de migaloasa. Dar si profitul poate fi pe masura.

Catina alba intra pe rod in anul 3 de la plantare si are o durata de productie de 18-20 de ani. Sistemul radicular este foarte bine dezvoltat, raspandit mai mult la suprafata solului, la 20 cm adancime si are mare capacitate de drajonare. Pe radacinile catinei se formeaza nodozitati fixatoare de azot, ca la leguminoase.

Cerintele fata de factorii de mediu

Catina alba este deosebit de adaptabila diferitelor conditii climaterice, ea crescand in zonele submontane si montane dar si in zona de podis. Este intalnita indeosebi pe prundisuri, rape, sau la liziere.
In privinta temperaturii, catina este putin pretentioasa, suportand temperaturi joase de pana la -35 �C, raportandu-se cazuri de supravietuire chiar dupa geruri de -40 �C. Aceeasi rezistenta o manifesta si la temperaturi pozitive excesive, la temperaturi la nivelul solului de pana la + 45 �C.
Catina are insa nevoie de foarte multa lumina, productia optima se obtine in zonele in care planta este expusa direct la soare, pe toata perioada zilei.
Fata de umiditate, catina se adapteaza foarte usor, rezistand la cele mai cumplite secete din zona temperate, dar si la inundatiile temporare.
Catina este un arbust adaptabil pana la extrem pe orice tip de sol, pe terenuri uscate, prundisuri, dar si pe cernoziumuri si soluri brun-roscate. Uimitor, catina creste chiar si pe soluri saraturoase, pe care alte specii nu se pot dezvolta.
Profesorul David Davidescu aminteste de catina alba ca facand parte, alaturi de catina de rau (Tamarix pailassi), din grupul plantelor lemnoase din flora spontana care suporta o concentratie mai mare de saruri (0,15%).
Chiar daca aceasta planta manifesta o rezistenta sporita, la infiintarea plantatiilor in general se va evita un astfel de sol, iar daca totusi suntem nevoiti sa cultivam pe sol saraturat, se vor aplica amendamente chimice pentru corectarea reactiei alcaline a solului. Profesorul Davidescu sugereaza urmatoarele substante:

1. Gips – este amendamentul cel mai des folosit la imbunatatirea solurilor saraturoase. Este etalon in masurarea valorii de acidifiere (=100).
2. Fosfogips – rezulta ca deseu in procesul de fabricare a acidului fosforic sau a fosfatului trisodic. Are o valoare de acidifiere de 80% fata de gips.
3. Acifer – se obtine prin imbibarea cu acid sulfuric a unui amestec de sulfat de fier, sulfat de aluminiu si sulfat de calciu. Are valoarea de acidifiere de 260% fata de gips.
4. Sulfat de aluminiu – produs incolor, solubil in apa, cu val oare de acidifiere 72%
5. Sulfat de fier – sare cristalina verde, valoare de acidifiere 72%
6. Sulf – valoarea de acidifiere 550%
7. Clorura de calciu
8. Praf de lignit
9. Carbonat de calciu

Utilizarea acestor amendamente se face dupa norme bine stabilite, in functie de cantitatea de saruri din sol, dupa analize riguroase. Sunt o sumedenie de conditii ce trebuie avute in seama, orizontul de saraturare, repartizarea sarurilor pe profil, continutul in saruri a panzei freatice, etc. In caz contrar, reactia solului poate fi una contrara asteptarilor. Se recomanda asadar consultarea inginerului agronom inainte de aplicarea oricaror fertilizanti, amendamente sau agenti chimici de combatere a bolilor si daunatorilor.
Fertilizarea solului se impune numai in plantatiile situate pe terenuri sarace, subtiri, unde plantele se dezvolta foarte incet si cresterile sunt mici. In aceste cazuri, la plantarea puietilor se dubleaza cantitatea de ingrasaminte organice si chimice, iar o data la 3 ani se administreaza 20-30 t/ha gunoi de grajd, 300-400 kg/ha superfosfat, 200 kg/ha sare potasica. Pe astfel de terenuri se aplica lucrarea cu paraplaul, un plug in forma de sageata care ridica brazda dar nu o si intoarce. In cazul in care solul este mentinut in plantatie ca ogor negru, gunoiul de grajd se ingroapa imediat dupa imprastiere la o adancime potrivita.
Pe solurile fertile sau potrivit de fertile ingrasamintele incorporate la infiintarea plantatiei sunt suficiente pana cand planta se aprovizioneaza singura cu azotul atmosferic.
Totodata este indicat adaosul de mranita in cazul infiintarii de plantatii prin drajoni. Mranita ofera mediul perfect pentru dezvoltarea sistemului radicular insuficient al drajonului.

Principalele soiuri cultivate in Romania.

Serpeni 11 : are fructe foarte mari, in medie de 0,5 g, de forma ovala sau cilindrica, de culoare portocalie deschis, uniforma pe toata suprafata, cu peduncul lung de 3-4 mm, ceea ce usureaza recoltarea manuala. Planta este viguroasa, cu cresteri puternice, drepte, de culoare gri deschis, prevazute cu spini mari, lungi.
Este un soi precoce si foarte productiv, se obtin in medie 8-10 kg de fructe/planta, in primul an de rod. Dupa jumatatea lunii octombrie recoltarea se poate face prin scuturare.
Delta 1 : de asemenea cu fructe mari, usor alungite, de culoare portocalie, cu peduncul scurt de 2 mm. Tufa este foarte viguroasa si mult ramificata, cu spinii lungi si rigizi. Culoarea ramurilor este gri in primii 2 ani, cu nuante de maro pe partea umbrita. Intra pe rod destul de tarziu, si se pot recolta 6-7 kg/planta.
Murgesti 1 : are un fruct frumos de marime mijlocie, aproape rotund, de culoare portocalie, lucios. Tufa este viguroasa, aerisita si rodeste aproape de baza. Cresterile de 1-2 ani au culoarea gri deschis, cu spini rari dar puternici. Productia este medie, de 4-6 kg/planta.
Maracineni 1 : fructul de marime mijlocie, rotund, de culoare galben intens. Tufa este potrivit de viguroasa, nu depaseste 1,8 m in inaltime, si are fructele aglomerate, dispuse sub forma de manson, ceea ce ingreuneaza recoltarea. Rodeste abundent si constant 8-10 kg/planta.
Un specific al soiului se datoreaza taliei mici, care permite plantarea la distante de 3/1,5 m, cu productie de pana la 22 t/ha.
Delta 3 : un soi rar cu cresteri viguroase si tendinta de a forma trunchi. Nu prezinta spini. Are fructe rotunde portocalii, de marime mijlocie spre mica. Pe lemnul batran fructifica pe formatiuni scurte, cu mari aglomerari de fructe.
In flora spontana, cresc plantele cu fructe portocalii, rotunde si mijlocii ca marime.

Obtinerea materialului saditor

Butas de Catina Alba

Butas de Catina Alba

Sunt mai multe metode de inmultire care se preteaza acestei specii. Cele mai importante sunt:
Inmultirea prin butasi : Butasirea este o metoda de inmultire vegetativa prin care portiuni de ramuri sau lastari sunt puse la inradacinat in conditii optime controlate, dupa desprinderea de planta mama. Butasul poate avea lungimea de 18-22 cm si un diametru la baza de 6-10 mm.
In functie de varsta fragmentului detasat, distingem butasirea in uscat, la care se utilizeaza ramuri de peste 1 an. Butasirea in verde se face dupa cum se poate subintelege din denumirea, cu ramuri verzi, aceasta se practica in lunile de vara, cu precadere in iunie-iulie, ramuri tinere care necesita o tehnologie superioara – ele se cresc in solarii cu ceata artificiala si se pot aplica adaosuri cu substante favorizante inradacinarii (auxine). Butasirea in sistem intensiv se face in sere cu temperatura controlata, tot sub ceata artificiala, si cu incalzirea solului la 22�C.
In cazul butasirii in sistem clasic se recomanda plantarea butasilor la 10-15 cm unul de altul, pe biloane.
Inmultirea prin drajoni : Drajonarea este capacitatea plantelor de a produce lastari direct din mugurii adventivi aflati la nivelul coletului. Capacitatea mare de drajonare a catinei permite recoltarea drajonilor si folosirea lor direct pentru plantare. De cele mai multe ori, drajonii tineri au un sistem radicular slab dezvoltat, din care cauza randamentul de prindere la plantare nu este cel mai bun. Se recomanda fertilizarea terenului destinat plantarii drajonilor si adaos de mranita.
Inmultirea prin marcote : Marcotajul este o metoda de inmultire similara butasirii, cu diferenta ca lastarul nu este detasat de planta mama. Este o metoda de inmultire cel mai des utilizata la vita de vie. Catina se preteaza la marcotajul prin musuroire. Tehnica utilizata este cea clasica. Musuroiul se desface de regula dupa 2 ani, cand marcotele sunt foarte bine inradacinate, iar de la o planta se pot obtine 10-12 marcote.
Inmultirea prin seminte : Semintele de catina pot germina din momentul in care fructul a inceput sa-si schimbe culoarea in galben sau portocaliu. Insa, cu cat fructele sunt mai coapte si puterea de germinare creste proportional. Pentru extragerea semintelor, fructele bine coapte se zdrobesc, se preseaza printr-o sita deasa pentru a se desprinde din invelisul protector.
Dezavantajul acestei metode fata de butasire si marcotaj este impurificarea soiurilor, primele doua fiind tipuri de inmultire vegetativa prin care caracteristicile plantei mama se transmit fidel in descendenta.
Semintele se spala bine, se usuca la umbra in curent de aer, dupa care se pastreaza in saculeti de panza pana la data semanatului. Dintr-un kilogram de fructe se obtin 80-90 g de samanta. Rezultate mai bune se obtin la semanarea de primavara. Terenul destinat insamantarii trebuie sa fie curat, cu sol usor, maruntit si fertilizat. Inainte de semanat, semintele se stratifica timp de 30 de zile in nisip sau in pamant umed, la temperaturi de 3-5 �C. Pentru rezultate mai bune se practica inmuierea semintelor timp de 30 de ore inainte de semanat in apa curata, la temperatura camerei. Dupa ce se scot din apa, semintele se dezinfecteaza timp de 10 minute intr-o solutie de hipermanganat de potasiu (KMnO7) sau termic, mai complicat, la 70�C timp de 3-4 zile. Desi metoda termica este mult mai costisitoare, este indicata atunci cand nu suntem siguri de materialul biologic pe care il avem la dispozitie. Dezinfectarea chimica cu permanganat este eficienta impotriva fungilor si a bacteriilor, ineficienta impotriva unor eventuale infectii virale. Termoterapia actioneaza si impotriva virusurilor.
Semintele se seamana in straturi la distanta de 12-15 cm, 20-25 cm sau 30-35 cm, in functie de soi, dupa care puietii vor ramane in acelasi loc 1, 2 sau 3 ani. Adancimea de semanat este de 1 cm, iar cantitatea de samanta este de 2-3 g/m2.
Semintele se pot trata impotriva ciupercii Pytium debaryanum, iar pamantul se trateaza saptamanal cu hipermanganat de potasiu de concentratie 1 la mie timp de 30-35 zile de la rasarire. In timpul vegetatiei se efectueaza lucrarile normale de ingrijire.
Inmultirea prin puieti : se presupune in acest caz ca dispunem deja de materialul saditor si nu ne ramane decat sa il plantam. Plantarea se face clasic, precedata de fasonarea radacinilor (scurtarea lor) la 6-8 cm si mocirlirea radacinilor intr-un amestec de nisip, argila si gunoi de grajd timp de 15 minute. Plantarea puietilor se poate face toamna si primavara. Este mai recomandata toamna, din mai multe motive :
– perioada de plantare este mai lunga
– temperaturile sunt mai blande
– precipitatiile se acumuleaza in sol ceea ce permite ca radacinile fasonate sa se cicatrizeze, si sa realizeze un contact intre ele si particulele de sol. In acest caz, procentul de prindere se apropie de 100%.

Puietii plantati din toamna pornesc primavara normal in vegetatie, cu cresteri viguroase, iar lemnul se matureaza inainte de venirea inghetului. Imediat dupa plecarea in vegetatie se mai efectueaza o lucrare de taiere in verde, cu scopul de a stimula formarea coroanei, dar si cu scop de fasonare a acesteia, dupa preferinte, in functie de tipul de conducere preconizat. Despre acestea, in randurile imediat urmatoare.
Inmultirea prin altoi: altoirea se practica indeosebi la speciile lemnoase, de arbori si arbusti. Este o metoda de inmultire a soiurilor valoroase, aplicata in tara noastra de foarte mult timp. Profesorul Ioan Ionescu de la Brad aminteste peste 10 tipuri de altoire in tratatele sale de agricultura, printre primele de acest gen din Romania. Altoirea presupune unirea a doi parteneri : port-altoiul si altoiul, primul avand sistem radicular bine dezvoltat, si altoiul, detasat de la o planta cu caracteristici valoroase, pe care vrem sa o replicam. In urma unei astfel de operatii reusite rezulta un individ care prezinta insusirile urmarite, insusirile plantei mama (productivitate, vigurozitate, etc).
Compatibilitatea intre cei doi parteneri este o conditie esentiala reusitei altoirii. Aceasta metoda se foloseste mai rar in cazul catinei, dar ea se aplica indeosebi in ameliorare sau pentru raspandirea soiurilor certificate in plantatii.
Inmultire prin metode moderne: se utilizeaza din ce in ce mai mult pe plan mondial. Dezavantajele legate de pretul ridicat, tehnologia necesara si cerinta de personal calificat sunt depasite de principalele avantaje ale acestor metode, legate mai ales de obtinerea de material saditor liber de virusuri, obtinerea materialului intr-o cantitate foarte mare (de ordinul milioanelor) intr-un timp scurt si intr-un spatiu redus. Metodele sunt deosebit de utile in cazul speciilor la care metodele traditionale de inmultire vegetativa sau sexuata nu dau randament.
Dintre aceste metode de care aminteam, fac parte culturile de meristeme, apexuri, fragmente foliare, etc. Aceste culturi se realizeaza in laboratoare, pe medii de cultura speciale si in conditii aseptice.
La catina acest mod de inmultire (micropropagarea) face apanajul laboratoarelor de cercetare, in sensul producerii unor noi soiuri, devirozarilor, diferitelor studii biochimice, histologice, etc.
In incheiere, as recomanda celor care doresc sa infiinteze o astfel de plantatie sa isi procure materialul biologic din surse autorizate, respectiv de la institutele de cercetari din tara, unde el este obtinut tocmai prin metodele amintite mai sus. Institutele de la Maracineni, Stefanesti, Fundulea sunt institutii prestigioase care s-au remarcat de-a lungul timpului prin brevetarea unor soiuri valoroase, din diferite specii cultivate. Din experienta, stiu ca specialistii de acolo sunt oricand bucurosi sa ofere informatii despre modul de achizitie a puietilor.

Infiintarea si intretinerea plantatiilor

In primul rand, in functie de relief si tipul de sol se alege directia randurilor. Pe terenurile in panta predispuse la eroziune se alege plantarea in triunghi, cu varful corespunzator celui mai inalt punct al terenului, si astfel incat pomii randurilor cu sot sa fie plantati la jumatatea distantei dintre pomii randurilor fara sot. Se obtine astfel o plantatie in mozaic, specifica combaterii eroziunii. Pe terenurile plane, care nu prezinta probleme, directia randurilor se va alege astfel incat plantele sa beneficieze de cat mai mult soare, catina fiind pretentioasa din acest punct de vedere. Forma plantatiei va fi dreptunghiulara sau patrata, dar nu este o regula.
O ultima observatie : pe terenurile excesiv nisipoase, cu tendinta de desertificare, catina se planteaza in copci la 20-30 cm adancime.
In functie de tipul de plantatie, intensiv sau clasic, catina se poate conduce sub forma aplatizata sau sub forma globuloasa.
Conducerea sub forma aplatizata, cu si fara trunchi, este in general caracteristica tipurilor de plantatii intensive. Distantele de plantare sunt 2,8-3 m intre randuri si 2 m pe rand. Prin dirijarea sub aceasta forma a coroanelor se realizeaza o serie de avantaje de ordin agrotehnic, legate de mecanizarea de intretinere a solului, de combatere a bolilor si daunatorilor, usurand executarea unor lucrari de taiere si recoltare. Conducerea aplatizata a coroanei satisface in mare masura cerinta de lumina a catinei.
Conducerea globuloasa a tufelor se practica in plantatiile clasice, unde distantele de plantare sunt 3,5/2 – 2,5 m, sau la plantele isolate, aceasta fiind de fapt forma naturala a catinei.

Intretinerea solului

Pentru a asigura conditii bune de crestere si dezvoltare a radacinilor si a inlatura orice concurenta, solul, in plantatiile de catina, se mentine obligatoriu ca ogor negru. Exceptii se pot face in primul an si eventual in anul 2 de la plantare, cand pe mijlocul intervalului este posibila cultivarea plantelor de talie mica, ce nu concureaza catina si permit executarea mecanizata a lucrarilor.
Inierbarea intervalelor este indicata si pentru usurarea culesului, a taierilor, efectuarii diferitelor lucrari, mai ales in zonele cu precipitatii frecvente, unde mocirlirea ar putea crea probleme.
In plantatiile unde catina are si rolul de a preveni sau combate eroziunea solului, intervalul dintre randuri se poate mentine inierbat, iar terenul pe directia randurilor se lucreaza ca ogor negru (similar plantatiilor viticole).
Solul se poate inierba si pastra ca atare si pe terenurile plane si umede cu exces temporar de apa cu conditia ca in perioadele secetoase iarba sa fie cosita des iar in jurul plantelor sa se lucreze ca ogor negru.
Daca spatiul dintre randuri permite, toate lucrarile solului se pot face mecanizat cu combinatorul.

Taierile de formare si fructificare

Taierea de formare incepe o data cu plantarea sau imediat dupa plantare si se executa diferentiat in functie de tipul de coroana ce urmeaza sa se proiecteze. Pentru formele de coroana globuloasa sau usor turtite, taierea de formare consta in alegerea axului si a 3-5 ramuri laterale cat mai bine asezate pe ax. Atat ramurile cat si axul se scurteaza cu 1/2 sau 1/3, in functie de vigurozitatea cresterilor. In anii 2 si 3 se urmareste garnisirea axului din 30 in 30 cm cu ramuri de schelet, pana la inaltimea de 1,6-1,7 m considerata ca potrivita pentru executarea manuala a lucrarilor de taiere si recoltare.
Concomitent cu imbracarea corecta a axului cu ramuri de schelet, se executa aceeasi operatie si pe ramurile de schelet, cu deosebirea ca distantele dintre ramurile de semischelet este de 12-15 cm si sunt preferate acelea care au o pozitie bilaterala alterna.
Pentru obtinerea de coroane aplatizate taierea de formare incepe tot de la plantare. Se indeparteaza axul la 35-40 cm inaltime, la care se si proiecteaza primul etaj. Se aleg 2 ramuri de schelet ce au pozitii in directia randului.
In continuare, in anii 2 si 3, din cresterile rezultate se aleg ramurile de schelet care sunt orientate pe directia randului, pana la inaltimea de 1,6-1,8 m. In scopul obtinerii unei garnisiri bune cu ramuri de schelet si semischelet, cresterile anuale de prelungire se scurteaza cu 1/3. Ramurile de semischelet se raresc la 15 cm una de alta si se scurteaza la 30 cm. Ramurile de schelet se pot dirija pe sarmele spalierului, fie prin taieri fie prin palisare.
Taierea de fructificare este orientata mai mult asupra ramurilor care rodesc, urmarindu-se ca rodul sa se gaseasca cat mai la periferia coroanei. Catina intra pe rod in anul 2, 3 sau 4 de la plantare. La inceput rodul este concentrat pe ax si la baza ramurilor de schelet. Pe masura ce plantele avanseaza in varsta, prin taiere, rodul se dirijeaza spre periferia coroanei. De asemenea, taierea urmareste repratizarea uniforma a ramurilor de rod, precum si intinerirea lor.
Anual se raresc formatiunilor de rod la distanta de 10-12 cm in zonele mai putin luminate si de 6-7 cm catre periferia coroanei. O parte din formatiunile de rod se elimina de la baza, iar o alta parte se taie in cepi de 1-1,5 cm. Din lastarii care se formeaza pe cepi, se elege cel mai viguros si cel mai bine plasat, care va inlocui formatiunea de rod care a fructificat anul precedent.
Aceasta operatiune de inlocuire alternativa se repeta dupa aceleasi principii an de an. Taierea de fructificare se efectueaza toamna sau primavara, dar partial se poate executa si in perioada maturarii fructelor cand recoltarea se face prin detasarea ramurilor de rod.

Recoltarea si valorificarea

Operatiunea cea mai dificila este recoltarea. Tufele dese cu spini lungi si puternici, fructele mici si aglomerate, prinderea lor puternica de ramuri precum si pedunculul scurt sunt principalele cauze care ingreuneaza recoltarea.
Momentul optim de recoltare se stabileste in functie de modul de valorificare a fructelor. Culesul se va efectua in momentul in care fructele ajung la greutate maxima, si deci sunt acumulate majoritatea substantelor active.
Calendaristic, culesul se efectueaza din a doua jumatate a lunii august pana la jumatatea lunii octombrie. Dupa aceasta data, fructele sunt supramaturate, scad in greutate, se zdrobesc, iar o parte din ele crapa in momentul recoltarii.
Recoltarea manuala se face prin desprinderea bob cu bob direct de pe tufa. Fructele culese manuale sunt curate, iar planta nu este deloc afectata prin taierea formatiunilor de rod, in schimb randamentul este scazut. Un muncitor poate culege 5-10 kg pe zi. Se mai practica sistemul de detasare a ramurilor cu rod si recoltarea ulterioara a fructelor.
Se folosesc si sisteme mai practice de recoltare, care se bazeaza pe folosirea unor instrumente ajutatoare ca piepteni de metal cu dinti lungi, carlige, greble, etc.
Cu ajutorul acestor instrumente randamentul creste simtitor, un muncitor ajungand sa recolteze 15-16 kg pe zi direct din tufa, si 20-22 kg pe zi de pe ramuri detasate.
Pentru obtinerea de suc de fructe de catina in scopuri industriale, s-a recurs la instalatii mobile de presare a fructelor direct de pe tufa, precum si instalatii fixe unde ramurile cu fructe detasate sunt fragmentate, zdrobite si presate.
Deoarece fructele de catina sunt perisabile, depozitarea lor trebuie sa se faca in ambalaje mici, iar transportul in ladite ce nu depasesc cantitatea de 4 kg. Trebuie acordata mare atentie la manipularea, transportul si depozitarea fructelor, mai ales in faza de maturitate deplina. In stare proaspata ele se pot pastra timp de 3-4 saptamani in depozite frigorifice la temperatura de 0 �C.
Fructele de catina se pot valorifica sub forma de suc, sirop, nectar, gem, marmelada, etc.

sursa

sursa

sursa

About these ads

One response

  1. Pingback: Miere + Catina = sănătate într-un borcan de 800 | "Enciclopedie deschisă"

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 4,083 other followers